Doamna Ecaterina Iliescu era dintre acele femei pe care anii nu făceau decât să le înnobileze, adăugând eleganță chipului său și o forță tăcută privirii.
De cinci ani rămasă văduvă, rana de atunci era, aparent, vindecată. Copiii fiul și fiica ei își făcuseră deja familii și vieți aparte, iar Ecaterina își trăia singurătatea într-un apartament cochet cu două camere din Chișinău, pe care îl păstra ordonat și cald. Nu o apăsa lipsa cuiva alături. Ba chiar, mergea la bazin, vizita expoziții și deprinsese să facă macarons franțuzești, pe care altminteri le știa doar din vitrinele cofetăriilor pe bulevard.
Dar, vorba veche: Omul e făcut să stea lângă om. Iar serile, când în casă răsuna tăcerea, și-ar fi dorit să stea de vorbă cu cineva despre vreme, vreun subiect din ziar sau, pur și simplu, să privească în doi un serial românesc, știind că nu e singură.
Ionel Stoian, 67 de ani, i-a apărut în cale parcă desprins dintr-o peliculă veche alb-negru. S-au cunoscut la serata de dans pentru seniori, unde el a invitat-o la un vals și lucru rar! nici măcar o dată nu i-a călcat pe picior. A plouat cu complimente toată seara, iar Ecaterina, trecută de vremea când câștiga din privire inimi, simțea o roșeață aprinsă în obraji.
Ionel era de aceeași vârstă cu ea, păr alb tuns scurt, îmbrăcat exemplar într-o cămașă apretată, așa cum numai intelectualii vechii școli mai știau. Fusese inginer, văduv de câțiva ani, locuia împreună cu fiica lui și familia acesteia.
Ecaterina, ești o femeie nemaipomenită, îi spunea la ușă când o conducea acasă. Nu mai găsești așa ceva azi.
Aventură nebună nu era. Mai degrabă ieșiri tihnite la plimbare prin Parcul Valea Morilor, cafele, înghețată, ore întregi la telefon. Ionel nu scotea un cuvânt de sănătatea lui, nu i se plângea și, semn deloc neglijabil, nu i-a cerut niciodată bani cu împrumut.
După nici o lună, a sosit momentul ce o făcea să zâmbească timid: Ionel a invitat-o la el acasă, să o cunoască fiica lui.
Ana, fata mea, abia așteaptă să te întâlnească, i-a spus el blajin. I-am tot vorbit de tine. Hai să stăm, ca-ntr-o familie adevărată.
Ecaterina s-a pregătit ca pentru bal. Și-a făcut părul, a ales o rochie bleumarin, singura pe care o purta doar la ocazii.
Apartamentul lui Ionel era o locuință spațioasă cu trei camere, într-un bloc vechi cu tavan înalt, stucatură la colțuri și miros dulceag de cărți vechi. În aer plutea ceva greu de spus, o neliniște abia simțită în spatele gesturilor politicoase.
Ușa i-a deschis-o Ana. Părea că are treizeci de ani, poate chiar mai mult. Înaltă, masivă, cu bărbia accentuată și ochii de om trecut prin multe, o fixa de parcă i-ar evalua prospețimea ca pe un lot de mere la piață.
Bună ziua, a salutat sec, fără zâmbet. Intrați. Tata e la oglindă de mai bine de o oră, nu știe ce cravată să pună.
Ecaterina a întins cozonacul cu nucă, abia scos din cuptor. Ana l-a luat ca și cum îi înmânase vreo pisică rătăcită și a traversat sufrageria fără nicio vorbă.
Masa era pusă arătos: pahare de cristal, feluri de salate și sarmale aburinde. Se vedea că s-au străduit pentru musafiri. Ionel a apărut luminos, a poftit-o imediat pe Ecaterina lângă el:
Hai, Ecaterina, ia loc aici. Ana, pune-i, te rog, doamnei, din salata de boeuf.
Cina a început civilizat. Discuții despre ploile din iunie, scumpiri la piața centrală, știri despre vecini. Ana aproape nu vorbea, mesteca încet carnea și o țintuia cu o privire de bisturiu.
Ecaterina simțea cum îi piere respirația, ca un exponat la licitație.
După ce au terminat felul principal și Ionel turna ceai, Ana a pus furculița jos, s-a șters la gura cu șervețelul, apoi, cu o voce tăioasă, a întrebat-o direct:
Doamnă Ecaterina, spuneți-mi, ce apartament aveți dumneavoastră?
A înghețat pe loc și a tușit. Întrebarea, ca un glonte, a lovit-o fix în piept.
Poftim? a reușit să întrebe, neîncrezătoare.
Apartamentul, a reluat Ana, fără milă. Proprietate? Suprafață? Zonă? Câte etaje are blocul?
Ionel parcă se micșorase la masă, băgase nasul în ceașcă, atent doar la felul în care se rotește aburul de ceai.
Este două camere, a bâiguit Ecaterina. Pe bulevardul Ștefan cel Mare. De ce întrebi? Are legătură cu cina asta?
Ana s-a rezemat mult prea comod pe spătarul scaunului, brațele încrucișate ca un jurat în sala de judecată:
Are, doamnă Ecaterina. Suntem oameni maturi, nu ne mai arde de romanțe fără rost. Trebuie să știu condițiile.
Ce fel de condiții? a căutat răspuns la Ionel. Dar el privea la fața de masă, de parcă deslușea tainele universului.
Condiții de întreținere, a răspuns Ana, sec. Eu îl dau pe tata în grija dumneavoastră. Să fiu sigură că va avea parte de liniște, de mâncare bună, de cartier decent, policlinică aproape. Tata are nevoie de odihnă și regim.
Ecaterina a așezat ceașca pe farfurioară, iar sunetul porțelanului în liniștea aceea a sunat ca un clopot funebru.
Ce înseamnă îl dați în grijă? a articulat ea rar. Cine a spus că îl iau cu mine?
Ana chiar părea surprinsă și a ridicat sprâncenele:
Cum așa? Ați venit la cină! Tata tot povestește de dumneavoastră Dacă sunteți un cuplu, e logic să locuiți împreună, nu?
Poate, ceva mai târziu, a rostit Ecaterina. Dar după o lună? Și de ce tu crezi că tatăl tău trebuie să vină să locuiască la mine?
Cum să facem altfel? La noi e cam înghesuit. Eu cu soțul, doi adolescenți E gălăgie, tata nu rezistă. La dumneavoastră e liniște, numai bine. Varianta perfectă.
Vorbea cu firescul cu care ai plănui cine mută pisica la altă adresă.
Am crezut că vă veți bucura, a continuat Ana, văzând tăcerea Ecaterinei. Un bărbat în casă, cineva la treburi, cineva care să deschidă borcanele, să schimbe un bec Cineva drag acasă, iar eu scap de grija asta, nu mai fac mâncare pentru cinci, nu mai spăl, nu mai învăț lecții cu tata.
Și cu pensionul lui nu mă ating. Rămâne la dumneavoastră, oricum e modest, el nu cere mult.
Ecaterina l-a privit pe Ionel:
Ionele, tu ce zici? Chiar așa, să fiu păzitoarea ta, ca să-i fie Anei mai ușor?
A ridicat ochii către ea, iar în privirea lui era o tristețe apăsătoare, resemnată, care a speriat-o.
Ecaterina, a șoptit el. Ana doar se îngrijorează. La noi e agitație mare, la tine e liniște. Ai grijă și de mine și de tine.
Înăuntru, Ecaterina fierbea de revoltă. I se păruse că trăiește o poveste de dragoste, că trăiește, în sfârșit, un sentiment adevărat, iar de fapt era doar candidată pentru postul de îngrijitoare la domiciliu, pe gratis.
Să vă fie de bine, a spus ridicându-se. Salata de boeuf a fost foarte bună.
Dar unde plecați? Avem de discutat detalii. Când e mutarea? Avem puține lucruri, dar fotoliul lui preferat musai trebuie adus
Ecaterina s-a uitat la această femeie hotărâtă care decidea soarta tatălui la fel de pragmatic ca pe cea a unui mobilier vechi:
Ana, vocea Ecaterinei a fost ca o lamă rece, eu caut un bărbat care să-mi aducă bucurie, nu pe cineva de care să am grijă ca la azil. Nu fac acte de caritate.
Și s-a întors către Ionel:
Ionele, îmi pare rău. Un bărbat pe care propria fiică îl dă la schimb să-i fie mai ușor, nu e omul meu.
Ecaterina, a încercat Ionel să intervină, dar Ana a apăsat un gest hotârât pe umărul lui, întorcându-l la loc:
Stai jos, tată! Nu vrea, nu vrea! E plin orașul de femei singure, se mai găsește una. Cu pensia ta, nu duci lipsă de oferte!
Ecaterina a ieșit pe hol, și-a pus paltonul cu degetele tremurânde, s-a chinuit cu nasturii. În sufragerie vocea monotonă a Anei răzbătea limpede:
Ce v-am spus, tată? Toate vor doar distracție, nu le interesează nimic serios. Găsim noi pe mătușa Mariana de la trei, de mult te urmărește.
Coborând grăbită spre stația de troleu, Ecaterina își repeta în gând: Bine că s-a aflat acum, la cină, nu peste jumătate de an aș fi ajuns și mai rău, legată cu sufletul.
Problema apartamentului, vorba cronicarului, strică și oamenii cei mai buni. Copiii vor să trăiască pentru ei, părinții devin pachete mutate dintr-o parte în alta. E mai comod așa, mai practic, mai fără griji.
Din păcate, unii acceptă. E înfricoșător să rămâi singur măcar să nu se stingă lumina în casă, gândesc unii.
Dar tu ce zici? A făcut bine Ecaterina plecând? Sau ar fi trebuit să-l ajute pe Ionel, câtă vreme el n-a greșit cu nimic, doar fata e așa cum e?
