Mărioara auzi pentru prima oară urletul într-o sâmbătă, când se întorcea de la tura de noapte. Prelungit, jalnic – de-i trecea un fior pe spinare. Opri mașina lângă casă, ascultă. Urletul venea de undeva dinspre curtea lor.
Ieși din mașină – și văzu. Chiar lângă gard, acolo unde crește un salcâm bătrân, stătea un câine. Nu prea mare, roșcat, slab de-i ieșeau coastele. Botul ridicat spre cer, și urla, urla.
– Hei, tu! – strigă Mărioara. – Hai, pleacă de-aici! Trezești toată lumea!
Câinele tăcu, lăsă capul în jos. Se uită la ea – și în privirea aia era ceva de care Mărioara se dădu instinctiv înapoi.
– Du-te, – făcu ea cu mâna, obosită. – N-am timp de tine.
Se culcă spre dimineață, dar în cap îi rămase urletul ăla.
– Ai auzit câinele noaptea? – întrebă dimineața soacra, Stela, când Mărioara intră în bucătărie. – A urlat toată noaptea, drăcia dracului! M-am gândit că e câinele vecinilor, ăștia urlă înainte de mort.
– Nu e al vecinilor, – răspunse Mărioara. – Un maidanez. Stătea lângă gardul nostru.
– Iaca! – se sperie soacra. – Trebuie alungat! Când urlă un câine străin lângă casă, e semn rău. O să presăr sare prin curte, să-l alunge.
Mărioara tăcu. Nu credea în superstiții. Deși maică-sa, odihnă veșnică, spunea mereu: câinele nu urlă degeaba. Ori moare cineva, ori vine o nenorocire.
Seara, soțul Ion se întoarse de la muncă târziu, negru ca pământul.
– Iar concedieri, – aruncă geanta într-un colț. – A treia oară în jumătate de an! Curând jumătate din fabrică ajunge pe drumuri.
– Poate te scapă pe tine, – încercă Mărioara să-l liniștească. – Ești cel mai bun maistru.
– Aha, cel mai bun, – rânji Ion. – Toți sunt buni. Conducerea nu ține cont. Le trebuie acte frumoase și prime pentru ei.
Mâncară în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Costel, șase ani, moțăia peste farfurie – alergase toată ziua la grădiniță. Stela tricota, cu buzele strânse – semn să nu-i vorbești.
Noaptea, urletul se auzi din nou. Prelungit, trist. Mărioara sări, se duse la fereastră. Câinele tot acolo, lângă salcâm. Ion se trezi, înjură în somn:
– Ce dracu e? Trebuie alungat nemernicul!
Ieși în curte în chiloți și papuci, urlă, flutură din mâini. Câinele fugi vreo zece metri, se așeză. Ion aruncă după el un băț – nu-l nimeri. Intră în casă trântind ușa de pocniră geamurile.
– Mâine pun otravă, – promise el. – M-am săturat!
– Ioane, nu se poate, – începu Mărioara.
– Se poate! – răbufni soțul. – Ce, să trezim toată familia din cauza unui câine?
Mărioara se întinse, dar nu putu adormi. Stătea cu ochii în tavan. Și în minte-i încolțea un gând: oare maică-sa avusese dreptate? Oare chiar era semn rău?
Dimineața se duse la gard. Câinele zăcea sub salcâm, ghemuit. Ridică botul, se uită. Nu fugea, nu mârâia – doar privea.
– Ce cauți tu pe-aici? – întrebă Mărioara încet. – Ai stăpân? Casă?
Câinele scheună ușor. Se ridică, veni lângă gard. Începu să scormone cu labele pământul. Mărioara se aplecă, se uită. Sub gard era o gropiță – câinele încerca să facă un tunel.
– De ce vrei la noi? – se miră ea. – Ce vrei?
Câinele se opri din săpat, o țintui cu privirea.
– Bine, – oftă Mărioara. – Așteaptă aici.
Se întoarse cu un castron cu apă și resturile de borș de ieri. Le împinse pe sub gard.
– Na, mănâncă. Numai nu mai urla, că măritul meu te otrăvește.
Așa trecu o săptămână. În fiecare noapte – urletul. Ion se făcea tot mai furios, soacra boscorodea de semne rele. Iar Mărioara continua să-i ducă mâncare. Dar câinele slăbea pe zi ce trece.
– Mărioară, – zise vecina Valeria peste gard, – știi al cui e câinele ăsta?
– Maidanez, probabil.
– Da, sigur, – râse Valeria. – Ieri am vorbit cu Nina, aia care stă la două case de tine. Spune că odată câinele ăsta a stat la familia Crețu. Îi știi pe Crețu?
Mărioara își aminti. Un cuplu mai în vârstă, liniștiți, oameni cumsecade. De mult s-au mutat în altă parte. Casa au vândut-o unor tineri.
– Și ce-i cu asta?
– Că aveau un fiu. Ionel, cred, sau poate Mihai. Nu țin minte exact. Acum un an a murit. Accident pe șosea. L-a lovit un șofer beat.
Mărioarei i se făcu pielea de găină.
– Și?
– Și zice lumea că ăsta era câinele băiatului. După înmormântare a fugit de acasă, l-au căutat o lună – nu l-au găsit. Acum s-a întors. Dar casa nu mai e acasă. Alții stau. De asta urlă. Îl jelește pe stăpân.
– Povești de bătrâne, – se făcu Mărioara că nu crede, dar inima-i tresări.
Seara, povesti la cină întâmplarea. Ion bufni:
– Prostii. Câinii nu țin minte atâta timp.
– Ba țin, – spuse Stela, neașteptat. – Am avut eu o vecină la țară, câinele ei și-a așteptat fiul patru ani de la război. În fiecare zi ieșea la drum. Când a aflat că a murit – a urlat o săptămână, apoi a murit pe prispă.
Se lăsă tăcere. Costel se uită speriat la bunica.
– Mamă, și câinele nostru o să moară? – întrebă băiatul încet.
– Nu e al nostru, – mormăi Ion. – Și gata, destul!
Noaptea, Mărioara nu mai suportă. Când începu iar urletul, își trase halatul și ieși în curte. Se duse lângă gard. Câinele stătea cu botul în sus. Urla de-și smulgea sufletul.
– Ce vrei? – șopti Mărioara. – Ce vrei de la noi?!
Câinele tăcu. Întoarse capul spre casa celor Crețu. Mai bine zis, spre casa care le aparținuse cândva. Scheună, de parcă chema pe cineva.
– Stăpânul tău nu mai e, – spuse Mărioara. – Înțelegi? Nu mai e. De mult.
Întinse mâna, mângâie câinele pe cap. Acesta nu se feri. Închise ochii.
Așa rămaseră. Femeia și câinele. Sub cerul înstelat, în liniștea nopții de sat.
– Hai, – zise Mărioara. – Haide acasă. El nu se mai întoarce. Dar poți trăi cu noi. Vrei?
Câinele deschise ochii. O privi lung, cercetător. Parcă se gândea dacă să creadă.
– Hai, – repetă Mărioara. – Îți promit – nu te vom supăra.
Se ridică, se întoarse. Câinele se ridică și el. Pășea încet, obosit. Mărioara se uită înapoi – venea după ea.
Mărioara deschise portița.
– Intră.
Câinele se opri în prag. Apoi făcu un pas. Încă unul. Trecu pragul.
În noaptea aceea urletul nu se mai auzi.
Dimineața, Ion coborî la bucătărie și rămase cu gura căscată. Pe covorașul de la sobă dormea câinele roșcat. Mărioara fierbea mămăligă.
– Tu ai adus javra asta în casă?! – izbucni soțul.
– Taci! – șuieră Mărioara. – Îl trezești pe Costel.
– Ți-am spus – niciun câine în casă!
– Iar eu spun – rămâne, – răspunse Mărioara calmă. – Și gata.
Ion se uită la ea cât ceapa. Nu-l contrazisese niciodată. Niciodată.
– Mărioară, tu…
– Am hotărât, Ioane. Câinele rămâne. Dacă nu-ți convine – ușa e acolo.
Se lăsă tăcere. Câinele ridică botul, se uită la ei. Liniștit, fără teamă.
– Da’ naiba să mă ia, – făcu Ion cu mâna. – Fă ce vrei!
Trânti ușa, plecă la muncă. Stela, care privise scena din coridor, clătină din cap:
– Of, Mărioară, l-ai adus pe om la sapă de lemn pentru un câine.
– Nu e câine, mamă, – răspunse Mărioara încet. – Nu e câine.
L-au numit Roșu – după culoarea blănii. Costel se împrieteni primul cu el. Se vedea că știe comenzi, aduce mingea, nu lătra degeaba. Un câine educat.
Roșu se acomodă repede. Dormea pe hol, mânca puțin, cerea să iasă afară. Câine perfect. Dar parcă ceva îl frământa. De multe ori se trezea noaptea, mergea la ușă, adulmeca.
După două săptămâni se întâmplă.
Ion veni de la muncă negru ca pământul.
– Gata, – spuse, așezându-se la masă. – M-au concediat. De mâine sunt liber.
Mărioarei i se făcu frig.
– Cum te-au concediat?
– Așa! Reducere de personal. Jumătate din maiștri au fost tăiați. Și eu între ei.
– Dar tu ești…
– Ce sunt?! – izbucni Ion. – Maistru bun? Specialist cu experiență? Nu le pasă! Vor tineri, să le dea leafă de nimica!
Bătu cu pumnul în masă. Costel tresări, se lipi de Mărioara. Roșu, care dormea în colț, ridică botul.
– Ce facem acum? – șopti Mărioara. – Cu leafa mea nu trăim.
– Tocmai! – Ion se ridică, începu să umble prin bucătărie. – Creditul la casă, mașina e vai de capul ei, copilul de hrănit. Și eu fără muncă, fără perspective!
– Găsești ceva, – încercă Mărioara, deși știa cât de greu e de găsit de lucru în sat.
– Aha, găsesc! Am patruzeci și cinci de ani, cine mă mai vrea?
Zilele următoare fură un coșmar. Ion bea. Nu mult, dar des. Se enerva din orice. Se certa cu mama, țipa la Costel. Mărioara mergea la muncă de parcă la ospiciu – te întorceai acasă, și era un nou scandal.
Roșu începu să se poarte ciudat. Îl urmărea pe Ion peste tot. Se uita lung, fără să clipească. Când soțul bea, se culca la picioarele lui și scheuna încet.
– Ia-ți javra de lângă mine! – răcnea Ion. – Nu mai suport să o văd!
Dar Roșu nu se dădea dus.
Joi seara, Mărioara rămase mai târziu la muncă. Inventar, șefii o obligaseră să stea. Se întoarse pe la unsprezece. Casa întunecată, curtea tăcută. Ciudat – de obicei soțul se uita la televizor până la miezul nopții.
Deschise ușa – și văzu.
Ion zăcea pe jos în hol. Inconștient. Lângă el o sticlă goală. Iar deasupra lui, Roșu lătra, zgâria cu laba, trăgea de mânecă.
– Ioane! – se repezi Mărioara la soț.
Îi pipăi pulsul – slab, dar era. Respirația, superficială. Mirosul de alcool era atât de puternic că te lua cu leșin.
– Mamă! – strigă Mărioara. – Mamă, cheamă salvarea!
Stela ieși din cameră, scoase un țipăt.
– Doamne, ce are?!
– Nu știu! Cheamă salvarea, repede!
Roșu nu se depărta de Ion. Scheuna, lingea fața. Mărioara înțelese deodată – dacă n-ar fi fost câinele, l-ar fi găsit prea târziu. Intoxicație cu alcool, ziseră medicii mai târziu. Încă puțin și nu l-ar mai fi salvat.
Ion stătu trei zile la spital. Se întoarse acasă slăbit, îmbătrânit.
– Iartă-mă, – spuse el Mărioarei, când rămaseră singuri. – Nu știu ce m-a apucat.
– Taci, – puse ea mâna pe umărul lui. – Bine că ai scăpat.
– Câinele m-a salvat, nu? – Ion se uită la Roșu, întins lângă ușă. – Îmi amintesc vag – lătra, nu mă lăsa să adorm. Încercam să-l alung, dar el zgâria, urla.
Mărioara dădu din cap, fără să poată vorbi.
– Ciudat, – continuă Ion. – Parcă știa. Parcă nu mă lăsa să adorm de tot.
– Poate chiar știa.
Ion tăcu, apoi chemă:
– Roșule, vino.
Câinele veni cu grijă. Ion întinse mâna, îl mângâie pe cap. Roșu îi linsese mâna. Și în ochii câinelui se petrecu o schimbare.
Au trecut șase luni.
Ion găsise altă muncă – nu la fel de bună ca înainte, dar stabilă. Lăsase băutura. Cu familia se înmuiase. Roșu era acum membru cu drepturi depline – Stela îi dădea bunătăți, iar Ion îl scotea seara la plimbare.
Mărioara stătea la fereastră și privea cum soțul și câinele se întorceau de la plimbare. Ion povestea ceva cu Roșu, iar acesta asculta atent.
– Mamă, de unde a venit Roșu? – întrebă odată Costel.
– Nu știu, fiule, – răspunse Mărioara sincer. – A venit pur și simplu. Când ne era greu, a venit.
– Și ne-a ajutat?
– Și ne-a ajutat.
– Poate e un vrăjitor bun, – hotărî băiatul. – În piele de câine.
Mărioara zâmbi. Poate avea dreptate. Cine știe.
Și noaptea visă un vis. Un tânăr stătea la marginea drumului, mângâind un câine roșcat. Câinele scheuna, se freca de picioarele stăpânului.
– Du-te, – spunea tânărul. – Nu-ți face griji pentru mine.
Și se dizolva în ceața dimineții.
Mărioara se trezi în lacrimi. Se ridică, se duse pe hol. Roșu dormea pe covoraș. Liniștit, respirând domol.
Câinele deschise un ochi, se uită la ea. Și adormi din nou.
Iar dimineața, când toți luau micul dejun, Costel spuse deodată:
– Mamă, Roșu zâmbește. Uite!
Și într-adevăr, botul câinelui părea mulțumit. Parcă își împlinise menirea.
Mărioara se apropie, se așeză lângă el, îl îmbrățișă. Câinele își puse capul în poala ei.
– Te iubim, – șopti Mărioara.
Roșu oftă ușor. Și închise ochii, lipindu-se cu încredere.
Departe, dincolo de lumea aceasta, un tânăr stătea lângă o apă luminoasă și zâmbea. Prietenul lui găsise o casă nouă. Și o dragoste nouă. Așadar, totul era bine. Totul, așa cum trebuia să fie.
Uneori, cei pe care-i ajutăm fără să știm ne salvează la rândul lor. Iar când inima e deschisă, și un câine fără stăpân poate aduce acasă lumina de care ai nevoie.
