Marina a auzit pentru prima dată urletul într-o sâmbătă, când se întorcea de la tura de noapte. Un sunet prelung, sfâșietor – te făcea să-ți tremure șira spinării. A oprit mașina lângă casă, a ascultat. Urletul venea de undeva dinspre gardul lor.
A coborât – și l-a văzut. Lângă gard, acolo unde creștea un scoruș bătrân, stătea un câine. Mic, roșcat, atât de slab că i se vedeau coastele. Botul ridicat spre cer, și urla, urla.
– Hei, tu! – a strigat Marina. – Pleacă de-aici! Trezești toată lumea!
Câinele a tăcut, a lăsat capul în jos. S-a uitat la ea – și în privirea aia era ceva care a făcut-o pe Marina să dea instinctiv un pas înapoi.
– Du-te, – a făcut ea obosită cu mâna. – N-am timp de tine.
S-a culcat spre dimineață, dar în cap tot urletul îi răsuna.
– Ai auzit câinele azi-noapte? – a întrebat-o dimineața soacra, Elena, când Marina a ieșit în bucătărie. – A urlat toată noaptea, pacostea! Credeam că e Azor de la vecini, ăștia urlă înainte de moarte.
– Nu e Azor, – a răspuns Marina. – Un vagabond. Ședea lângă gardul nostru.
– Ia te uită! – s-a speriat soacra. – Trebuie alungat! E de rău când un câine străin urlă la poartă. Am să presar sare în curte, poate se îndepărtează.
Marina a tăcut. Nu credea în superstiții, deși mama ei, Dumnezeu s-o ierte, spunea mereu: câinele nu urlă degeaba. Ori simte moartea, ori o nenorocire.
Seara, soțul Ion s-a întors târziu de la serviciu, negru ca pământul.
– Iar concedieri, – a aruncat geanta într-un colț. – A treia oară în șase luni! Jumătate din atelier e pe drumuri.
– Poate scapi, – a încercat Marina să-l liniștească. – Ești cel mai bun maistru.
– Da, cel mai bun, – a rânjit Ion. – Toți sunt cei mai buni. Și șefilor le pasă de ei? Vor doar hârtii frumoase și prime grase.
Au cinat în tăcere. Andrei, de șase ani, ațipea la masă – alergase toată ziua la grădiniță. Elena tricota, cu buzele strânse – semn că nu e de vorbă.
Noaptea, urletul s-a auzit din nou. Marina a sărit din pat, s-a dus la fereastră. Câinele era tot acolo, lângă scoruș. Ion s-a trezit și a înjurat în barbă:
– Ce dracu’ mai e și asta? Trebuie alungat nemernicul!
A ieșit în curte în chiloți și papuci, a urlat, a fluturat din mâini. Câinele s-a dat la zece metri, s-a așezat. Ion a aruncat cu un băț – nu l-a nimerit. S-a întors în casă trântind ușa atât de tare încât geamurile au zăngănit.
– Mâine pun otravă, – a promis. – M-am săturat!
– Ion, nu se poate, – a început Marina.
– Se poate! – a răbufnit el. – Ce, pentru un câine o să ținem toată familia trează?
Marina s-a culcat, dar n-a putut dormi. Zăcea și se uita în tavan. În minte îi tot venea gândul: dacă mama avea dreptate? Dacă e semn rău?
Dimineața s-a dus la gard. Câinele zăcea sub scoruș, ghemuit. A ridicat capul, s-a uitat la ea. Nu fuge, nu mârâie – doar se uită.
– Ce tot faci pe-aici? – a întrebat Marina încet. – Ai casă? Stăpâni?
Câinele a scheunat ușor. S-a ridicat, a venit la gard. A început să sape cu labele. Marina s-a aplecat să vadă. Sub gard era o gropiță – câinele încerca să facă un tunel.
– De ce la noi? – s-a mirat ea cu voce tare. – Ce vrei?
Câinele s-a oprit, s-a uitat drept în ochii ei.
– Bine, – a oftat Marina. – Așteaptă aici.
S-a întors cu un bol cu apă și resturi de ciorbă de ieri. Le-a împins pe sub gard.
– Na, mănâncă. Numai nu mai urla, că-l convinge Ion să te otrăvească.
Așa a trecut o săptămână. În fiecare noapte – urletul. Ion tot mai furios, soacra tot mai bănuitoare. Marina continua să ducă mâncare, dar câinele slăbea văzând cu ochii.
– Ascultă, Marino, – i-a spus vecina Stela de peste gard. – Știi al cui e câinele ăsta?
– Vagabond, probabil.
– Da, vagabond, cum să nu, – a râs Stela. – Ieri am vorbit cu Elena, aia care locuiește la două case de voi. Zice că ăsta era câinele familiei Popescu. Îți aduci aminte de Popescu?
Marina și-a adus aminte. Un cuplu de bătrâni, liniștiți, inteligenți. Se mutaseră de mult, vânduseră casa unei familii tinere.
– Și?
– Și aveau un fiu. Ion, sau poate Radu, nu mai țin minte. Acum un an a murit. Accident de mașină. Un șofer beat l-a lovit.
Marina a simțit fiori pe șira spinării.
– Și?
– Și se spune că ăsta era câinele băiatului lor. După înmormântare a fugit de acasă, l-au căutat o lună – nu l-au găsit. Acum s-a întors, dar casa nu mai e a lor. Locuiesc străini. De asta urlă. Îl jelește pe stăpân.
– Povești de adormit copiii, – a dat Marina din mână, dar inima-i tresărea.
Seara a povestit la cină. Ion a pufnit:
– Prostii. Câinii nu țin minte atâta timp.
– Țin, – a spus neașteptat Elena. – Țin, și încă bine. La mine în sat, o vecină avea un câine care și-a așteptat fiul patru ani de la război. În fiecare zi ieșea la drum. Când a aflat că a murit – a urlat o săptămână, apoi a murit și el pe prispă.
S-a lăsat tăcerea. Andrei s-a speriat, s-a uitat la bunica.
– Mamă, și câinele nostru o să moară? – a întrebat băiețelul încet.
– Nu e al nostru, – a mormăit Ion. – Și gata, destul!
Noaptea, Marina n-a mai rezistat. Când a început iar urletul, și-a pus halatul și a ieșit în curte. S-a apropiat de gard. Câinele ședea, cu botul în sus, și urla de-și smulgea sufletul.
– Ce vrei? – a șoptit Marina. – Ce vrei de la noi?!
Câinele a tăcut. Și-a întors capul spre casa lui Popescu. A scheunat, de parcă chema pe cineva.
– Stăpânul tău nu mai e, – a spus Marina. – Nu mai e de mult.
A întins mâna, l-a mângâiat pe cap. Câinele nu s-a ferit. A închis ochii.
Au rămas așa. Femeia și câinele. Sub cerul înstelat, în liniștea satului.
– Vino, – a spus Marina. – Vino acasă. El nu se mai întoarce, dar la noi poți trăi. Vrei?
Câinele a deschis ochii. S-a uitat lung, cercetător. Parcă se gândea dacă să creadă.
– Vino, – a repetat Marina. – Promit – nu te vom supăra.
S-a ridicat, s-a întors. Câinele s-a ridicat după ea. Mergea încet, obosit. Marina s-a uitat înapoi – o urma.
A deschis poarta.
– Intră.
Câinele s-a oprit în prag. Apoi a făcut un pas. Încă unul. A trecut pragul.
În noaptea aceea urletul n-a mai răsunat.
Dimineața, Ion a coborât la bucătărie și a rămas mut. Pe covorașul vechi de lângă sobă dormea câinele roșcat. Marina fierbea terci.
– Ai adus javra asta în casă?! – a explodat el.
– Șșt! – a șuierat Marina. – Îl trezești pe Andrei.
– Ți-am spus – niciun câine în casă!
– Și eu ți-am spus – rămâne, – a răspuns Marina calmă. – Și gata.
Ion s-a uitat la ea uluit. Nu-l contrazisese niciodată.
– Marino…
– Am hotărât, Ioane. Câinele rămâne. Dacă nu-ți place, ușa e acolo.
S-a lăsat tăcerea. Câinele a ridicat capul, s-a uitat la ei. Liniștit, fără teamă.
– Ptiu, – a făcut Ion cu mâna. – Fă ce vrei!
A trântit ușa și a plecat la muncă. Elena, care privise scena din hol, a clătinat din cap:
– Of, Marino, l-ai adus pe om la sapă de lemn pentru o javră.
– Nu e o javră, mamă, – a răspuns Marina încet. – Nu e.
L-au numit Roșu – după culoarea blănii. Andrei s-a împrietenit primul. S-a dovedit că știe comenzi, aduce mingea, nu latră degeaba. Un câine bine crescut.
Roșu s-a acomodat repede. Dormea în hol, mânca puțin, ieșea afară la cerere. Câinele perfect. Dar avea ceva. Parcă aștepta. Adesea se trezea noaptea, se ducea la ușă, adulmeca.
Peste două săptămâni s-a întâmplat.
Ion a venit de la muncă negru ca funia.
– Gata, – a spus, așezându-se la masă. – M-au dat afară. De mâine sunt liber.
Marina a simțit cum i se răcește sângele.
– Cum adică, afară?
– Concedieri. Jumătate din maiștrii au fost tăiați. Și eu printre ei.
– Dar tu ești…
– Ce sunt?! – a izbucnit Ion. – Cel mai bun? Specialist experimentat? Nu le pasă! Vor tineri cărora să le dea o chitanță de nimic!
A lovit cu pumnul în masă. Andrei s-a speriat, s-a lipit de Marina. Roșu, care dormea într-un colț, a ridicat capul.
– Ce facem acum? – a șoptit Marina. – Cu salariul meu nu ne descurcăm.
– Exact! – Ion s-a ridicat, a început să pășească prin bucătărie. – Creditul la casă, mașina e vai de ea, copilul trebuie hrănit. Și eu fără muncă, fără perspective!
– Găsești ceva, – a încercat Marina, deși știa că în sat e greu.
– Găsesc! Am patruzeci și cinci de ani, cine mă mai vrea?
Zilele următoare au fost un coșmar. Ion bea. Nu mult, dar des. Se enerva din orice. Se certa cu mama, țipa la Andrei. Marina mergea la muncă de parcă la ocnașă – acasă o aștepta un nou scandal.
Roșu devenise ciudat. Îl urma pe Ion peste tot. Se uita la el fără să-și ia ochii. Când bărbatul bea, câinele se culca la picioarele lui și scheuna încet.
– Ia javra asta de lângă mine! – răbufnea Ion. – M-ați bușit cu toții!
Dar Roșu nu ceda.
Joi seară, Marina a întârziat la serviciu. Inventar, șefii i-au pus să rămână. S-a întors la unsprezece. Casa întunecată, curtea tăcută. Ciudat – de obicei Ion se uita la televizor până la miezul nopții.
A deschis ușa – și l-a văzut.
Ion zăcea pe podea în hol, fără suflare. Lângă el o sticlă goală. Deasupra lui, Roșu lătra, zgâria cu laba, îl trăgea de mânecă.
– Ioane! – a sărit Marina lângă el.
I-a simțit pulsul – slab, dar exista. Respirația superficială. Mirosul de alcool era sufocant.
– Mamă! – a țipat Marina. – Mamă, sună la ambulanță!
Elena a ieșit din cameră, a rămas cu gura căscată.
– Doamne, ce s-a întâmplat?!
– Nu știu! Sună repede!
Roșu nu se mișca de lângă Ion. Scheuna, îi lingea fața. Marina a înțeles deodată – dacă nu era câinele, l-ar fi găsit prea târziu. Intoxicație cu alcool, au spus medicii mai târziu. Încă puțin – și nu-l mai salva nimeni.
Ion a stat trei zile la spital. S-a întors acasă tras la față, îmbătrânit.
– Iartă-mă, – i-a spus Marinei când au rămas singuri. – Nu știu ce m-a apucat.
– Șșt, – a pus ea mâna pe umărul lui. – Bine că ai scăpat.
– Câinele m-a salvat, nu? – Ion s-a uitat la Roșu, care zăcea lângă ușă. – Îmi aduc aminte vag – lătra, nu mă lăsa să adorm. Încercam să-l alung, iar el zgâria, urla.
Marina a dat din cap, fără să poată vorbi.
– E ciudat, – a continuat Ion. – Parcă știa. Parcă nu mă lăsa să închid ochii.
– Poate chiar știa.
Ion a tăcut, apoi a strigat:
– Roșu, vino.
Câinele s-a apropiat cu sfială. Ion a întins mâna, l-a mângâiat pe cap. Roșu i-a lins mâna. Și în ochii câinelui s-a schimbat ceva.
Au trecut șase luni.
Ion și-a găsit o slujbă – nu la fel de bună, dar stabilă. A lăsat băutura. Cu familia era mai blând. Roșu devenise membru al familiei – Elena îl hrănea cu bunătăți, iar Ion acum îl scotea la plimbare seara.
Marina stătea la fereastră și privea cum bărbatul și câinele se întorceau de la plimbare. Ion vorbea ceva cu Roșu, iar acesta îl asculta atent.
– Mamă, de unde a venit Roșu? – a întrebat Andrei odată.
– Nu știu, fiule, – a răspuns Marina sincer. – A venit pur și simplu. Când ne era greu – a venit.
– Și ne-a ajutat?
– Și ne-a ajutat.
– Cred că e un vrăjitor bun, – a hotărât băiatul. – În blană de câine.
Marina a zâmbit. Poate Andrei avea dreptate. Cine știe.
În noaptea aceea a visat un tânăr lângă drum, mângâind un câine roșcat. Câinele scheuna, se freca de picioarele stăpânului.
– Du-te, – spunea tânărul. – Nu te îngrijora pentru mine.
Și s-a topit în ceața dimineții.
Marina s-a trezit în lacrimi. S-a ridicat, s-a dus în hol. Roșu dormea pe covoraș. Liniștit, respirând regulat.
Câinele a deschis un ochi, s-a uitat la ea. Apoi a adormit din nou.
Dimineața, în timp ce toți luau micul dejun, Andrei a spus deodată:
– Mamă, Roșu zâmbește! Uite!
Și într-adevăr – botul câinelui părea mulțumit. De parcă și-ar fi împlinit menirea.
Marina s-a apropiat, s-a ghemuit lângă el, l-a îmbrățișat. Câinele și-a pus capul în poala ei.
– Te iubim, – a șoptit Marina.
Roșu a oftat ușor. Și-a închis ochii, încrezător, lipit de ea.
Departe, dincolo de lumea asta, un tânăr stătea lângă un râu de lumină și zâmbea. Prietenul lui găsise o nouă casă. Și o nouă iubire. Deci totul era bine. Așa cum trebuia să fie.
