Anton ţinea mai mult la pescuitul de vară, dar şi iarna mai ieşea de câteva ori, cum spunea el, „să mai îngheţe oasele”. De obicei nu aducea cine ştie ce peşte, dar măcar pentru o ciorbă de peşte era destul şi mai rămânea şi pentru motanii din vecini.
Acum, Anton se încredinţase că gheaţa de pe lac era de mult trainică şi se pregătea pentru o nouă ieşire. Dimineaţa, pe furiş, a luat uneltele, a scos din frigider câteva sandvişuri şi a ieşit în vârful degetelor în curte — nevasta şi copiii încă dormiceau ca nişte prunci din poveşti.
Pe lac nu era nimeni. Se vede că până şi pescarii înrăiţi preferau să-şi petreacă sărbătorile Crăciunului acasă, cu sarmale, nu la ger. Pe Anton, însă, asta nu l-a supărat deloc.
„Aşa îmi rămâne mai mult peşte pentru mine”, şi-a zis bărbatul şi a început să-şi întindă undiţele domol.
Cam pe atunci a zărit ceva mişcare lângă mal. Un câine mare, zburlit, a ieşit cu grijă pe gheaţă şi s-a uitat ţintă la Anton. Totul arăta că patrupedul petrecuse multă vreme prin pădure: blana neîngrijită, coastele ieşite în afară, privirea sperioasă.
Câinele s-a apropiat încet de Anton, dând uşor din coadă, de parcă voia să spună că n-are nicio agresivitate. Anton şi el înţelesese demult că, cel mai probabil, câinele fusese-o dată de-ai casei: un maidanez s-ar fi speriat şi n-ar fi încercat să se împrietenească.
Câinele urmărea atent fiecare mişcare a pescuitului. Se bucura mai ales când Anton scotea câte un peşte din gaură. De fiecare dată sărea şi dădea din coadă, parcă se bucura de norocul pescarului.
Sandvişurile au fost împărţite pe din două: bine că nevasta i le pregătise pe măsură. Pe la sfârşitul mesei, câinele se încumetase atât de tare, încât a mirosit termosul cu ceai. Băutura asta, însă, n-a fost pe placul lui.
O stânjeneală s-a iscat când Anton a început să se pregătească de plecare. Câinele se vedea bine că n-avea de gând să plece nicăieri şi se învârtea în jurul maşinii. Anton s-a poticnit: să aducă acasă un câine mare nu intrase în planurile lui.
Când maşina a pornit, câinele a luat-o la goană după ea, nu pe şosea, ci pe margine, bătând zăpada cu labele.
Anton întâi se mai uita înapoi, apoi s-a holbat posomorât la drum, dar după câteva minute n-a mai rezistat şi s-a întors. Câinele, deşi era slab de-i numărai coastele, nu rămânea în urmă. Anton a oftat şi a apăsat frâna.
Pescarul a fost întâmpinat de toată familia: copiii şi nevasta tocmai terminaseră micul dejun şi ieşiseră să facă un om de zăpadă.
„Ei, ce, mare-i prinderea azi?”, i-a zâmbit nevasta lui Anton. „Peşte nu prea mult. Dar uite ce exemplar mărunţel mi-a picat”, a râs Anton şi a deschis portiera din spate. Câinele a ieşit sfios şi a dat din coadă…
După vreo două săptămâni, nu mai era niciun dubiu dacă să-l ţină sau nu. Câinele, botezat cu numele deosebit de Caras, se acomodase deja de minune în curte şi chiar se lăsă călărit de copii. Doctorul veterinar confirmase că patrupedul era sănătos, doar slăbit. Dar treaba asta se îndreaptă repede, cu hrana de la stăpâni…În primăvară, când gheața s-a topit și lacul s-a deschis din nou, Anton a mers la pescuit cu Caras alături. Câinele nu mai era slab și sperios; stătea cuminte pe mal, lângă scaunul pliant, și de câte ori undița zvâcnea, sărea în sus și lătra de bucurie, de parcă pescuia el însuși. Vecinii îl strigau acum „pescarul cu câinele”, iar Anton zâmbea în barbă.
În după-amiaza aceea, soarele de aprilie dogorea blând. Caras a adulmecat vântul, apoi s-a întins lângă Anton și a început să sforăie ușor. Pescarul a privit apa liniștită, apoi câinele adormit și a simțit că, pentru prima dată după mulți ani, nu mai mergea la pescuit să prindă pește – ci doar să fie acolo, în pace, cu cineva care-l aștepta.
Și când, înspre seară, a tras ultimul peștișor din apă, i l-a întins lui Caras, care l-a prins în gură și l-a dus acasă, mândru ca un rege. Nevasta l-a văzut de la poartă și a râs: „Măi Anton, ai prins acasă mai mult decât orice crap din lac.” Iar Anton, privind cum copiii alergau după câine printre ghiocei, a știut că așa e – uneori, cea mai mare captură nici nu înoată în apă.
