Bărbatul a dus câinele său în adâncul unei păduri basarabene și l-a legat de un stejar bătrân, sperând să scape de el pentru totdeauna. Niciun suflet viu nu și-ar fi putut imagina ce avea să se întâmple între câine și lupul din codru.
Câinele fusese cândva inima gospodarului. Îl alesese cățel, l-a învățat la toate comanda, s-au bucurat împreună sub cerul Moldovei când câinele alerga lătrând fericit printre viile înflorite. Îl lua cu dânsul la vânătoare, se întorceau împreună acasă, iar câinele își răsucea coada dormind la ușa stăpânului. Îi zicea mândria lui.
Vremurile s-au schimbat însă. Omul a priceput că poate face bani din pui. La început, totul părea fără grijă. Dar fătările s-au înmulțit, aproape că nu trecea sezon fără să vândă pui de câine prin satele vecine. Cățeaua a slăbit, părul i s-a încâlcit, iarna ofteca în colțul casei și respira greu. Veterinarul din sat, Domnul Grigoraș, i-a zis fără înconjur: dacă mai continuă, cățeaua n-o să mai reziste mult.
Bărbatului nu i-a plăcut vorba asta. În loc să se oprească, s-a umplut de necaz. Cățeaua nu îi mai aducea bucurie, ci doar griji. Iar de necazuri, s-a obișnuit să scape repejor.
În ziua aceea, de cu zori, a dus-o pe Moldi așa o chema departe, în mijlocul codrilor. Nu s-a uitat înapoi. Cățeaua, ca de fiecare dată, a sărit bucuroasă la drum, nelămurită de tăcerea bărbatului. Când s-a oprit și a legat-o de trunchiul stejarului, Moldi a crezut că-i o joacă nouă.
Cățeaua a așteptat. A tras de lesă. A început să schelălăie.
Pe înserate, a început să urle. Chema, și-a rupt glasul de atâta strigat, se zbătea până când funia i s-a înfipt în piele. Frunzele șuierau în vântul răcoros, se lăsase întunericul și nimeni nu venea.
Când soarele se ascundea printre arinii negri, de undeva din adâncul pădurii a apărut un lup cenușiu. A pășit încet, cu grijă, s-a oprit la doi pași și a privit cățeaua. Fără să mârâie, fără dinți arătați. Doar se uita.
Cățeaua a încremenit. Se aștepta să o atace, dar nu-i era frică răul cel mai mare i se întâmplase deja.
Dar lupul a făcut ceva neașteptat
Ea aștepta mușcătura, țipătul. Dar fiara nu s-a apropiat, nu a scos nici măcar un zgomot amenințător. Lupul a măsurat-o tăcut, a stat roată în jurul ei, a adulmecat aerul, a privit funia, scoarța, pământul bătătorit. Apoi s-a așezat la o depărtare, cu ochii țintă pe Moldi.
Noaptea a căzut ca o ceață deasă. Codrii au prins glas, greieri și bufnițe, foșnete ascunse. Din când în când, vulpi și jderi atrași de duhoarea unei cățele slăbite, se apropiau tiptil de copac.
Dar de fiecare dată, lupul cenușiu se ridica, se așeza între Moldi și străini și mârâia scurt. Atât le era destul câinilor sălbatici sau vulpilor să se ducă din nou în beznă.
Nu a atins-o. Nu i-a fost aproape, dar nici nu a părăsit-o.
Cățeaua nu a mai lătrat. Stătea și răsufla anevoie; din când în când ridica capul să vadă dacă lupul e încă acolo. Și el era. Toată noaptea.
Când s-a revărsat zorii, niște săteni din Fundul Galbenei, veniți cu topoare după urmele fiarelor, au auzit scâncet slab. Când s-au apropiat, au înlemnit: o cățea legată, iar lângă ea, între copac și Margineaua Luminii, stătea un lup, drept și liniștit, ca un paznic tăcut.
Omul și-a ținut răsuflarea. Lupul le-a aruncat o privire limpede, fără să clipească de frică. Apoi s-a retras încet, pas cu pas, până s-a topit între mesteceni și mărăcini.
Au dezlegat cățeaua. Era în viață doar pentru că, peste noapte, cineva a ales să nu fie sălbatic.
Uneori, în adâncul codrilor, cei mai haini arată o inimă mai mare decât oamenii ce-și spun oameni.
Sursă.
