Băi, să-ți zic ceva ce am auzit zilele trecute și nu-mi iese din minte. E povestea unui bărbat dintr-un sat mic de lângă Iași, pe care îl cheamă Dorel. Ținea la câinele lui, o femelă frumoasă pe nume Sorina, cum n-ai mai văzut. Își amintesc și-acum cum a luat-o cățelușă de la un vecin, cum o învăța să stea la picior și să-i aducă bățul, cum venea alergând spre el pe lângă lanul de grâu, zburdând cu coada în vânt. Mergeau peste dealuri la vânătoare, iar seara se întorceau acasă rupti de oboseală și Sorina dormea mereu lângă ușă la el. Așa îi spunea, că-i mândria lui.
Numai că, încet-încet, s-a sucit treaba. Dorel s-a prins că poate face bani din puiuții Sorinei. La început nu i s-a părut nimic rău, dar au început să apară pui peste pui, Sorina s-a subțiat, nu mai avea vlagă, stătea mai mult prăbușită în colț și respirând greu. Veterinarul din sat, nea Vasile, i-a spus direct: Dacă o mai lași așa, n-o să ducă mult.
Dorel, cum e el, s-a răcit la suflet. În loc să țină cont de sfatul omului, s-a umplut de nervi. Nu-i mai aducea câinele bucurie, era doar o grijă în plus. Iar el nu era omul care să stea pe gânduri cu grijile.
Așa că într-o zi, a luat-o pe Sorina, și pe tăcute, a dus-o cu mașina adânc în pădurea de la Țibana. N-a scos un cuvânt tot drumul. Cățelușa era ca întotdeauna veselă, fericită de plimbare, habar n-avea ce-o așteaptă. Când au ajuns, a legat-o de un fag bătrân și a pornit printre copaci fără să privească în urmă. Sorina a crezut că-i o nouă joacă, aștepta să revină stăpânul.
A tot stat acolo, apoi a început să tragă de sfoară, să plângă încet. Pe seară, lătra din ce în ce mai tare, numai ecoul răspundea prin crengi. S-a lăsat răcoarea, frunzele foșneau, bezna a pus stăpânire pe pădure și nimeni n-a mai venit să o ia.
Când soarele apunea, un lup mare, cenușiu, a apărut dintre tufele dese. S-a apropiat încet, cu ochii țintiți la Sorina. N-a mârâit, n-a scos colții. S-a uitat, pur și simplu. Sorina s-a blocat. Știa că ar putea fi atacată, dar parcă nu-i mai era frică, că oricum ce-a fost mai rău, trăise deja.
Aștepta încă o suferință. Dar lupul, ce să vezi, s-a învârtit încet pe lângă copac, a mirosit aerul, sfoara, pământul, apoi s-a culcat nu departe de ea, fără să se apropie prea mult. O privea întruna, fără să clipească.
Noaptea a venit repede și pădurea s-a umplut de sunete. Prin crăpăturile copacilor, alte animale, vulpi, câte un bursuc, s-au apropiat de mirosul Sorinei, prea slăbită să se lupte.
Dar lupul, ori de câte ori simțea pe cineva apropiindu-se, sărea în față, scotea un mârâit scurt și de-ajuns să-l îndepărteze pe intrus. Nu s-a atins de ea, n-a încercat să-i facă rău, doar a rămas acolo, paznic mut în liniștea pădurii.
Sorina, obosită, adormea cu ochii pe el, ca nu cumva să dispară. Toată noaptea, lupul a rămas alături de ea, fără să plece, fără să ceară nimic.
La zori, niște oameni de la primărie, cu pădurarul satului, au venit să verifice zvonurile că s-a văzut un animal mare prin pădure. S-au ghidat după scâncetele slabe și când au ajuns, rămâi mască: câinele legat de copac, iar în fața lui, un lup, paznic de onoare.
Oamenii au încremenit, au făcut liniște, iar lupul, privind fără teamă, s-a dat încet înapoi, a dispărut printre fagi de parcă nici n-ar fi fost. Au dezlegat-o pe Sorina, o minune că încă trăia, protejată de-un lup pe care toți îl credeau fioros.
Uneori, cei mai sălbatici au mai multă inimă decât unii oameni. Aici nu-i numai basm, e lecție de viață, prietene drag.
