Nu ar fi trebuit să intru în rezerva aceea. Chiar și azi, după atâția ani, mă mai gândesc la momentul ăla. Oamenii din Chișinău încă mă salută cu respect, ca și cum aș fi făcut o minune, dar adevărul e că în ziua aceea venisem la spital doar ca să returnez niște chei de mașină. Un serviciu banal, din sutele pe care le-am tot făcut la viața mea. Am tras multe mașini avariate de pe șosele și, sincer, ultimul loc unde mi-aș fi dorit să zăbovesc prea mult era un spital.
Eram gata să plec când, trecând pe lângă o rezervă, am auzit un sunet slab, abia perceptibil, ceva între suspin și încercarea de a-l stăvili. M-am oprit instinctiv și am privit spre ușă. Era întredeschisă.
Am tras cu ochiul și în acel moment am simțit că nu mă pot întoarce pur și simplu.
Pe pat stătea un băiat, firav, palid, nu-i dădeam mai mult de șapte-opt ani. Sprijinit pe pernă, respira greu, o mânuță îi era bandajată, iar chipul lui trăda o oboseală care nu ar trebui să existe la un copil.
Dar cel mai tare m-a răvășit altceva.
Lângă el, lipită de piept, zăcea o cățelușă galben-roșcată, slabă și zbârlită, cu blana murdară, lăbuța legată stângaci, coastele prea vizibile și în ochi acea resemnare specifică animalelor bătute și alungate prea des. Și totuși, lângă copil, ședea liniștită, ca și cum păzea toată lumea, avându-l doar pe el.
Copilul îi ținea blând blănița în palmă.
Nu știu cum mi-au ieșit cuvintele:
Salutări… bună.
S-a întors spre mine încet, fără urmă de teamă, doar o oboseală sfâșietoare și o rugăminte tristă, adultă, în privire.
Cu o mână care abia tremura, a apucat un borcănel de sticlă de pe noptieră. Era plin de mărunțiș și bani de doi lei moldovenești. Cu greu l-a împins spre mine și a șoptit abia auzit:
Vă rog…
M-am apropiat și i-am spus cu glas scăzut:
Ce este, puiule?
Privirea lui a sărit la cățelușă și apoi iar la mine. În suflet mi s-a făcut o gheară înainte chiar să aud finalul.
Luați-o dumneavoastră… Aici sunt banii mei… Aveți grijă de cățelușa mea… Ascundeți-o undeva, până se întoarce tata vitreg. Nu o iubește deloc. Dacă nu mai sunt, o să o arunce pe stradă…
Totul s-a oprit în mine. Am văzut atâtea nenorociri și accidente în meseria mea, dar niciodată nu m-am simțit ca atunci: un băiat mic care nu se gândea la el, ci la ce va fi cu singura lui prietenă după ce va pleca.
Am pus borcanul la loc și i-am promis cu toată seriozitatea pe care o aveam:
Nu-mi trebuie banii tăi. O iau cu mine. Ai încredere, cățelușei tale nu i se va întâmpla nimic.
S-a uitat lung la mine, de parcă nu îndrăznea să spere, apoi doar a dat din cap, strângând și mai tare blănița cățelușei.
Nu aveam însă cum să bănuiesc ce avea să urmeze.
Am ieșit din salon alt om, mai cutremurat decât oricând.
Înainte să plec, am vorbit cu medicul lui. Atunci am aflat adevărul: băiatul încă putea fi salvat, dar avea nevoie de o operație complicată și foarte scumpă, mult peste ce-și permitea familia.
Mama sa murise demult, iar tata vitreg, cum mi-au șoptit asistentele, doar aștepta sfârșitul. Nu ascundea cât îl deranja cheltuiala, nu voia să dea niciun ban, era preocupat doar de avere, nu de copil.
Am ajuns acasă la mine în Buiucani, la atelier. Seara am povestit totul camarazilor. Noi n-aveam prieteni bogați sau conexiuni influente, dar aveam suflet și voință să nu lăsăm un copil să piară, doar fiindcă soarta i-a scos în cale un neom.
Ne-am apucat să strângem bani cum am putut: unul și-a dat economiile, altul și-a vândut bormașina, altul a sunat vechi amici, unii mergeau pe la cunoștințe și rugau să sărim cu toții.
Cățelușa am luat-o la mine. Am spălat-o, dus-o la veterinar, i-am dat să mănânce, și zi de zi parcă și ea prindea curaj, înțelegând că nimeni nu-i vrea răul.
După o vreme, împreună, am strâns suma necesară. S-a făcut operația. Băiatul a fost salvat. Ziua când i-am adus cățelușa nu am să o uit cât voi trăi.
Ea a înghețat în ușă la început, neîncrezătoare, apoi s-a aruncat spre pat atât de repede, încât aproape a dat jos perfuzia. Asistenta abia s-a abținut să nu plângă. Copilul și-a strâns cățelușa în brațe și a început și el să plângă dar de fericire.
Acea zi mi-a arătat tot ce e mai viu în dragostea dintre un om și prietenul său necuvântător. Și că uneori, când nu-ți pasă doar de tine, lumea poate fi un pic mai bună.
