Există o femeie cu care am fost colegă de liceu, să-i spunem Doinița. Doinița, ce să mai, era mereu în centrul atenției, o adevărată regină a balului la noi în clasă. După ce am terminat școala, ea a mers la București să studieze dreptul la facultate. La scurt timp după, a decis că-și dorește și o a doua diplomă, așa că s-a înscris la ASE, la economie și management. În perioada studiilor, l-a cunoscut pe Paul, cu care s-a căsătorit. Paul avea o slujbă bună, câștiga bine în lei, și n-a pus deloc presiune pe Doinița să se angajeze, așa că ea și-a văzut liniștită de examene și cursuri.
Când a terminat și a doua facultate, Doinița nu s-a grăbit să își găsească un loc de muncă. Stătea acasă și, când o întrebau prietenii de ce nu încearcă să lucreze, răspundea zâmbind că se simte perfect așa. Spunea că lui Paul îi place să fie curat și frumos în casă și că, dacă ar lucra, nu ar mai reuși să mențină acea căldură și ordine. Paul îi oferea tot de ce avea nevoie: bani pentru saloane, abonamente la pilates, masaje, ba chiar și vacanțe la munte sau la mare.
Așa au dus-o vreo doisprezece ani. Din când în când, povestea Doinița, soțul mai aducea vorba de copii, că i-ar plăcea să aibă unul. Dar ea schimba imediat subiectul. Pur și simplu nu s-a văzut niciodată mamă; era mult prea preocupată de siluetă, de sănătate și de timpul petrecut cu ea însăși.
Căsnicia n-a rezistat mai mult de doisprezece ani. Din motive despre care Doinița nu vorbește și nici nu vreau să ghicesc , cei doi s-au despărțit. Paul n-a mai ajutat-o deloc după divorț; a rămas pe cont propriu.
Acum, Doinița trăiește din ajutorul tatălui ei, care încă lucrează la Chișinău într-o agenție de asigurări. Însă banii nu se compară cu ce primea de la fostul soț, iar stilul ei de viață a devenit mult mai modest. Tatăl ei o bate la cap să-și găsească un job, pentru că, vorba aia, are 35 de ani și nu e chiar normal să stea așa.
În căutarea unei soluții, a cerut ajutorul foștilor colegi de clasă. Unul dintre noi, care are un magazin de haine într-un mall din Iași, i-a propus să vină ca vânzătoare. Dar Doinița s-a simțit ofensată, spunând că nu s-a fabricat pentru a vinde haine, având atâtea diplome la activ.
E destul de ciudat, dacă te gândești: n-are niciun pic de experiență de muncă, dar are pretenții uriașe. Ea visează la un post de director, salariu de mii de lei lunar, de parcă lumea ar sta pe loc de când era ea vedeta liceului.
Oare ce viitor poate avea cineva la 35 de ani, fără să fi lucrat vreo zi? Viața, ca să te răsplătească, cere de la tine nu doar pretenții, ci și muncă, determinare, poate chiar modestie. Trebuie să știi să pornești de jos ca să urci spre ceea ce meriți. Altfel, până și cea mai frumoasă poveste se poate transforma într-o lecție dureroasă despre realitate.
