Ultimul apel
De dimineață, m-a încercat un sentiment bizar, ca o greutate pe piept, de parcă ceva rău plănuia să se întâmple. O presimțire ciudată, una care nu îți dă pace.
Primul gând mi-a fost să-i dau un telefon mamei. Am sunat-o pe mama, doamna Ecaterina, iar ea m-a liniștit imediat:
Mă simt perfect, n-am niciun fel de dureri de cap, iar tensiunea e ca la carte. Ce-i cu tine de mă suni așa devreme?
N-am nimic, mamă, doar așa, să mă asigur… i-am răspuns evaziv. Trebuie să mă pregătesc de mers la muncă acum. Dacă ai nevoie, mă suni.
Bine, dragule.
După apel ar fi trebuit să mă liniștesc, dar senzația aceea apăsătoare nu dispăruse. Nu reușeam să înțeleg motivul, neavând, la urma urmei, niciun motiv concret de îngrijorare.
Deși, cu meseria asta a mea, te poți aștepta la orice. Mai ales că e luni, iar la noi se zice mereu: Lunea e zi grea.
Am băut ultima gură de cafea, am privit la ceas era șase jumătate m-am îmbrăcat rapid și, după ce mi-am pus ceva de ronțăit în rucsac, am pornit spre serviciu.
*****
La baza de ambulanță, m-am întâlnit cu Nicu, șoferul cu care urma să bat străzile întregii zile. Când m-a văzut, mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am dat doar din cap, obosit.
Măi, Andrei, ce față ți-ai tras? a râs Nicu, aprinzându-și țigara. Ai pățit ceva?
Nu, Nicule, încă nu s-a întâmplat nimic. Da’ presimt eu că azi o să se întâmple, am zâmbit forțat.
Hai, măi, nu spune. De unde-ți vin ție gânduri d-astea la orele astea? Nu ai dormit bine?
N-am mai zis nimic, doar am privit în sus. Norii groși acopereau tot cerul simțeam că va izbucni ploaia curând.
Nu am suportat niciodată ploaia, de când eram mic…
Poate, de fapt, nu-i presimțire, ci numai o stare proastă din pricina vremii? M-am pomerit zâmbind; poate totul n-ar fi fost decât un moft.
Dar sentimentul, ciudat, a reînceput să mă roadă.
Să aveți tură ușoară! a strigat repede o fată care tocmai trecea pe lângă noi.
Nicu, auzind-o, s-a înecat cu fumul, apoi i-a aruncat un pumn” mai mult în glumă, iar ea s-a speriat și a clipit de parcă văzuse bau-baul.
Vai de mine, scuzați-mă! Mi-a sărit mintea, și-a cerut iertare cu glas stins.
Era nouă la substație, nou angajată ca asistentă medicală, și nu-și dăduse încă seama că la ambulanță nu-i voie să urezi tură bună aduce ghinion.
Ei, acum chiar că se va întâmpla ceva, am șoptit. Un fior rece m-a străbătut pe șira spinării.
Ia mai lasă prostiile! a mormăit Nicu, aruncând chiștocul.
*****
De fiecare dată când dispecerul dicta adresa nouă și motivul către tableta specială, mă rodeam pe interior:
Bărbat, 35 de ani, acuză dureri de cap severe. Pare a avea tulburări de vorbire, posibil accident vascular cerebral.
Fix asta-mi mai lipsea mi-a trecut prin cap. Da, ca medic de urgență trebuie să fii pregătit pentru orice, dar…
Pe fiecare caz îl trăiam de parcă m-ar fi privit direct pe mine și nu de puține ori m-a durut sufletul, mai ales la cele cu final tragic. Iar AVC-ul nu iartă pe nimeni.
Din fericire, la bărbatul acela nu s-a dovedit a fi accident vascular. Limba i se încâlcea de la beția din noaptea trecută, când îl sărbătorise pe prietenul lui. I-am dat o pastilă și i-am recomandat să doarmă.
Da dacă beau o bere, nu-mi trece? m-a întrebat, cu speranță.
Să nu faci una ca asta! N-o să-ți fie bine. Dacă vrei o viață lungă și liniștită, cel mai bine ar fi să uiți de alcool.
Când am ieșit pe ușă, am oftat adânc, bucuros că am scăpat de o problemă.
Poate Nicu are dreptate… poate presimțirea mea nu-i altceva decât epuizare și prea mult stres.
Simțeam cum mă mai liniștesc, dar atunci dispecerul ne-a trimis, tot cu Nicu, la cimitir…
Unde?! a întrebat uluit Nicu.
La cimitir i-am spus, strângând tableta cu degetele.
Se spunea că azi, acolo, urma să fie înmormântat un cunoscut artist local (deși, sincer, eu nu auzisem niciodată de el).
Era lume multă tineri și vârstnici, femei și bărbați. Unii stăteau cu flori în mână, alții plângeau, iar alții pomeneau fapte bune ale celui dispărut.
Așteptam ca în orice clipă să se întâmple ceva. Nicu fuma țigară după țigară.
Dar, din fericire, nu a avut nimeni nevoie de noi.
Au urmat alte apeluri, toate de rutină.
Așa a trecut aproape neobservat un schimb de aproape 12 ore, care se apropia de final. Mai aveam vreo zece minute și puteam să mă întorc la baza noastră.
Visam deja cum ajung acasă, fac un duș și pic direct în pat. Speram ca a doua zi să fie mai senină pentru mine.
De siguranță, am mai sunat-o o dată pe mama, să văd cum se simte.
Sunt bine, a răspuns mama. Mănânc ceva și mă uit la televizor.
Ei, ce mai zice mama? m-a întrebat Nicu, după ce am pus telefonul în buzunar.
Tot bine, zice.
Vezi? Ți-am zis eu că o să fie totul în regulă. Toată ziua ți-ai făcut griji de pomană…
Așa zici tu, Nicule… Dar nu-mi pot lămuri neliniștea asta.
Tu ar trebui să-ți iei o vietate, un suflet mic te-ar ajuta la stres.
Tu vorbești serios?
Chiar da! Eu am acasă pe Motănel, îl cheamă Pisoi. Când ajung, se urcă în brațe, toarce de parcă-ar cânta. Mă liniștește pe loc; dorm ca un prunc.
Cu programul meu? l-am refuzat. Cine să aibă grijă de animal când nu-s acasă cu zilele? Tu ai familie, eu trăiesc singur.
Aș mai fi zis ceva, când, deodată, tableta a înviat cu un nou apel:
Andrei, scuza-mă, dar încă nu s-a terminat tura ta. Ia, te rog, ultimul apel. Strada Ștefan cel Mare, nr. 23. Apartamentul… Îmi stă pe limbă
Nu 48, cumva?
Ba da, apartamentul 48! De unde știi? s-a mirat vocea dispecerei.
Acolo locuiește domnul Ilie Toma. Merg la el ca la prieteni. Ce are, iar cu inima?
Am simțit cum dispecera oftează apăsat. Deja m-am neliniștit…
A murit, Andrei… Dimineața, se pare. Poliția este acolo, și tu trebuie să te prezinți, știi procedura…
Știu, am răspuns fără vlagă.
Am așezat tableta pe genunchi, cu mâinile tremurânde, și m-am uitat spre Nicu, care ascultase tot.
După un moment de tăcere, Nicu a mormăit:
Ce păcat de domnul Ilie. Mi-ai povestit atâtea despre el un om tare bun. Dar nu-i vina ta, băiete. Nu a vrut la spital, nici analize, nici nimic… Ascultă-mă, nu ai nicio vină.
Mda…
M-am rezemat de spătarul scaunului și-am închis ochii, lăsând valul amintirii să mă ia pentru câteva minute.
*****
L-am cunoscut pe domnul Ilie Toma acum aproape două luni, când a chemat ambulanța pentru niște dureri severe în piept.
Ușa este deschisă, puteți intra direct. mi-a zis atunci dispecera.
Am intrat în apartament și primul care m-a întâmpinat a fost un cățel mic, cât palma. Mi-a lătrat, s-a smiorcăit, apoi, la chemarea stăpânului, a fugit la el, dând din codiță.
L-am găsit în stradă și l-am luat, să aibă cine mă veghea în bătrânețe, a zâmbit bătrânul, încercând să se ridice.
Stați liniștit, domnule Ilie. Aveți un suflet tare frumos lângă dumneavoastră. Și eu aș mai lua un câine dacă aș putea.
Și atunci, ce te împiedică?
Multe Să revenim, spuneți-mi despre dureri.
Avea probleme cu inima încă de la moartea soției, spunea el, iar tratamentul primit nu-l ajuta.
Să stau la coadă la policlinică mă omoară, nu boala, dom doctor.
Să facem o electrocardiogramă, să vedem ce se întâmplă.
Pe EKG am identificat probleme reale și am insistat să-l duc la spital, dar a refuzat categoric.
Pe cine las cățelul meu, pe Bobiță? Dați-mi doar o pastilă, vă rog.
Rezolvăm pe moment așa, dar nu-i soluția, domnu Ilie. Trebuie internare…
Mereu mi-au dat și colegii dumitale câte ceva să mă simt mai bine și iată-mă sănătos. La spital nu merg, semnez și refuzul dacă trebuie…
Așa că la fiecare apel mergeam doar eu, ajunsese rutina noastră. De fiecare dată refuza internarea, de teamă pentru cățelul lui.
Dacă ți se face rău cu adevărat, cine-i rămâne lui Bobiță? l-am întrebat.
Lasă, că am vorbit cu vecina să-mi îl îngrijească, i-am arătat și unde țin ceva bani, de mâncare pentru Bobiță…
Bani? Pentru ce, domnule Ilie?
Să aibă cu ce-i lua mâncare știu că lumea nu se omoară cu adăpostirea câinilor abandonați.
Un suflet cald, Ilie Toma.
Și acum mergeam spre el, știind că nu-l mai puteam ajuta. Ultimul apel chiar era ultimul.
Și poate Nicu are dreptate, nu e vina mea. Dar simt că ar fi trebuit să fiu mai insistent, să-l duc la spital…
Andrei, am ajuns.
Ce? am tresărit când Nicu m-a bătut pe umăr.
Gata, suntem la destinație.
Cu inima grea, am urcat pe scări, aproape că-mi târâiam pașii. Înăuntru era deja polițistul și vecina tanti Viorica Marin, pe care o cunoșteam de la alte vizite.
Îl apucase rău pe Ilie odată, chiar în fața blocului, ținându-l strâns pe Bobiță, și tanti Viorica a fost atunci cu el.
Bună ziua, domnule doctor.
Bună ziua, tanti Viorica. Dumneavoastră ați chemat poliția?
Eu, dar cine altcineva? Cățelul nu a tăcut toată dimineața. M-am mirat: de ce nu l-a scos domnu Ilie la plimbare cum făcea zilnic? Dar am zis: or fi ale bătrâneților. Când am venit seara de la grădină, el tot lătra, n-am mai prins răbdare.
Și pe urmă?
Pe urmă am sunat la poliție. Domnul agent a venit cu un lăcătuș, au deschis ușa și… a arătat spre dormitor cu mâna.
Am înțeles, mulțumesc.
M-am dus în dormitor, m-am uitat îndelung la domnul Ilie, abia mă abțineam să nu-mi dau drumul lacrimilor. Am completat formalitățile, dar apoi am simțit că lipsește ceva. Priveam în jur, căutam.
Căutați ceva? m-a întrebat polițistul.
Ar trebui să fie cățelul aici. L-ați văzut, întâmplător?
Negru și mic, nu? Da, îl văzusem. A lătrat la noi, s-a tot învârtit printre picioarele mele. Pe urmă parcă l-a luat tanti Viorica cu ea.
Slavă Domnului! am răsuflat ușurat.
Mi-era groază că-l dăduse afară. Ilie Toma i-a purtat atâta dragoste și i-ar fi părut rău să-l știe desculț prin ploi…
După ce m-am despărțit de toți, am vrut să mă opresc puțin pe la tanti Viorica, să văd cum e Bobiță.
Andrei? Ce s-a întâmplat?
Vreau doar să vă mulțumesc pentru că l-ați luat pe Bobiță. E bine, s-a mai liniștit?
Cine, mă rog?
Bobiță, câinele… La dumneavoastră e, nu?
A, despre cățel întrebi. Îl luasem, da, dar l-am dat afară. Mă lătra, făcea tărăboi, și-am zis că-i mai bine la aer. Oricum, nu aveam ce să fac cu el… Mi-a trebuit bătăi de cap?
Dar domnu Ilie mi-a spus că v-a lăsat bani special ca să-i luați hrană…
S-a schimbat brusc la față, întâi speriată, apoi supărată:
Nu știu despre ce vorbești. Nu mi-a spus nimic. Nu mi-a lăsat nici bani, nu am ce să fac cu cățelul.
Dar mi-a spus el… Domnu Ilie…
Scuză-mă, nu am timp acum. Cățelul acela dacă vrea să trăiască, o să descurce el. O fi și pe lumea asta cineva să-l ajute…
*****
Am alergat pe scări, am ieșit afară chiar când ploaia se porni zdravăn.
Ce faci, stai în ploaie? mi-a strigat Nicu. Hai la mașină!
Am pus valiza cu medicamente în mașină, apoi m-am hotărât brusc.
Nicule, tu poți merge la stație. Eu mai am ceva de făcut.
Ce să faci?
Trebuie să-l caut pe cățel. Pe Bobiță.
Andrei, ești nebun? Care cățel?
I-am explicat rapid ce se petrecuse. Nicu, fumând o altă țigară, m-a ascultat.
Bobiță n-are cum să fi ajuns prea departe. Rămâne pe lângă bloc. Mergi tu dacă vrei, dar nu te las singur, vine noaptea.
Trei am bătut curtea, căutând, și după puțin timp ni s-a alăturat și polițistul. Ajunsa solidar cu noi.
Gata, l-am găsit! a strigat Nicu și am fugit cu toții la el.
Sub banca de lângă bloc îl găsise, speriat, plângând aproape. Nu se lăsa atins de străini.
Bobiță, băiat bun! aproape că plângeam de bucurie. Poate nu se vedeau lacrimile printre picăturile de ploaie, dar pe suflet erau rânduri groase.
Bobiță m-a recunoscut. S-a târât spre mine, ochii lui triști spuneau totul.
Știu, micule. Domnul Ilie nu mai e printre noi…
Nicu s-a întors ca să ascundă lacrimile. Niciodată nu-l văzusem astfel. Ofițerul s-a uitat în sus, ca să nu priceapă nimeni că-i greu și lui…
Poate nu pot să-ți înlocuiesc stăpânul, dar… am șoptit … dar o să încerc, micule. Vrei să vii cu mine?
A venit. Simțea că n-o să-i fac rău și ura ploaia la fel ca mine.
*****
La început mi-a fost greu; aveam emoții că n-o să mă descurc. Dar mama m-a ajutat enorm: când eram la tură, venea să-l hrănească, să-l scoată la plimbare.
Când eram acasă, ieșeam toți trei eu, mama și Bobiță la plimbare prin parc.
N-am regretat nicio clipă că l-am luat cu mine.
Și viața mea s-a împlinit. Am început să-l înțeleg pe domnul Ilie, chiar dacă, ca medic, nu-i aprobasem încăpățânarea.
Peste câteva săptămâni, familia noastră s-a lărgit: polițistul care ne ajutase să-l găsim pe Bobiță a început să vină tot mai des pe la noi.
Când Vlad veghetorul serii aceia reci a venit prima dată cu flori, pe el l-a întâmpinat Bobiță.
L-a adulmecat, l-a privit în ochi, apoi a lătrat scurt și vesel, dând de înțeles că primise aviz pozitiv din partea lui.
Iar eu, după atâta timp, mi-am dat seama că fericirea uneori vine atunci când nu o mai cauți. Asta am învățat eu: niciodată nu ești cu adevărat singur atâta vreme cât vrei să răspunzi cu sufletul la necazul unui alt suflet.
