Sorina, strânsă întro curbură, se așeza pe canapeaua din sufrageria mică a apartamentului din București, cu mâinile apăsate la baza abdomenului. Durerea se răspândea ca un ecou al unui clopot de biserică prin fiecare fibră a corpului, amintindu-i că ceva se va sfârși. În fiecare vis al ei, același ciclu se repeta: o durere bruscă, apoi sânge, ambulanța, spitalul și un gol înăuntru. Era un avort spontan, nu mai exista îndoială. Al treilea din ultimii doi ani, înaintea lui fuseseră o sarcină în stagnare, iar înaintea acelei stadii un avort. Acest ultim avort era biletul de întoarcere al Sorinei în lumea imposibilului de a deveni mamă.
Cu un deget tremurând, Sorina ridică receptorul și forma numărul de urgență. La jumătate de oră, o mașină de ambulanță îi strânse ușa și, în timpul în care se îndrepta spre spital, tastează și numărul lui Andrei, să-l anunțe că nu va ajunge la cină.
Din nou? întrebă el, iar Sorina nu găsi cuvinte. Lacrimile i se scurgeau pe obraji, lacrimi de disperare și de dezamăgire față de ea însăși. Cât de mult se mai poate suporta? De ce aceeași poveste se joacă tot timpul? Sau poate Sorina ştia deja motivul acestor repetări? Dacă nu ar fi mers sub cuţitul unui doctor dubios, totul ar fi fost altfel. Împreună cu Andrei ar fi putut avea deja un copil de cinci ani. Dar nu exista niciun copil, și parcă nu va exista niciodată.
Doamne, cât doare! crăia ea, în timp ce medicul înșira perfuzii și o privea cu o indiferență de marmură.
Două zile în secţia de obstetrică se scurgeau ca nişte clipe de nisip. Apoi, cu de mâna, ieșirea din spital, Andrei cu un buchet de trandafiri roșii, scena se repeta în acelaşi scenariu preprogramat.
Eşti palidă, spuse el, iar Sorina îşi oferi un zâmbet șubrez. Nu avea motive de bucurie; imposibilitatea de a-i aduce lui soţului un copil era evidentă.
Pe drumul spre casă, a şezut lângă soţ, în mână strângea buchetul de trandafiri, apoi se întoarse spre Andrei și spuse:
Nu mai vreau să încerc. Nu pot să-ţi dau un copil.
Nu spune aşa, tot va fi bine, încerca el să o încurajeze, dar ea doar chicoti cu amară răbdare.
Crezi tu în asta? Cinci ani de așteptare. Am aproape treizeci, tu aproape treizecicinci. Gata, m-am săturat să joc de mamă viitoare. Medicii spun că nu există şanse, poate ar trebui să-i ascultăm.
Sorina, vom avea copii, protestă Andrei, aminteșteţi de cuvintele profesorului Răzvan. El spuse că există şanse dacă respectăm toate indicaţiile lui.
Şi unde e profesorul tău? întreabă Sorina cu nervozitate. Nu mai e în viaţă; unde sunt indicaţiile pe care ar trebui să le urmez? S-au pierdut cu el. Gata, Andrei, nu mai înţeleg. Nu vreau să te chinui, nu vreau să mă chinui pe mine.
Ce vrei să spui prin asta? întreabă el, încruntat, fără să-şi ia ochii de pe drum.
Sorina trage adânc aerul, apoi-și întoarce faţa spre fereastră.
Hai să ne despărţim. Vei găsi o femeie ce îţi va aduce un copil; totul va fi bine pentru tine. Eu nu merit bunăvoinţa ta, răbdarea şi grija ta. Sunt goală, viaţa nu poate să rămână în mine, sunt pur şi simplu inutilă.
Lacrimile îi curgeau trădătoare în gât. Andrei îi ţinu mâna la buze:
Nu spune prostii. Vom trece peste asta. Oamenii trăiesc şi fără copii, şi noi putem. Fericirea nu stă în copii.
Şi în numărul lor, spuse Sorina prin suspine, destul, Andrei. Să nu-ţi lipsesc fericirea de tată.
Să nuţi lipsesc fericirea de familie, întrerupse el, înzestrat cu o dragoste ce nu cunoaşte margini, dispus să suporte toate nebuniile ei doar pentru a o avea lângă el. Lucrase să o cucerească, să îndepărteze concurenţii, şi când ea deveni soţia lui, Andrei credea că nu-i trebuie altceva pentru fericire decât această legătură. Poate un mic pui de fericire, dar soarta nu se arăta milostivă cu un copil.
Andrei ştia totul despre trecutul lui Sorina. Ştia că, înainte de el, fusese căsătorită cu un bărbat în vârstă, pe care părintele tiranic o forţase să îl ia. Ştia că din acea căsătorie rezultă un avort nereușit. Toate acestea se încheiaseră în momentul prezent, iar nimic nu se mai putea schimba. Sorina era deja căsătorită cu Andrei, nu mai vorbea cu tatăl său, şi nici măcar despre sora lui mai mică ştia puţin.
Nu maș surprinde dacă tatăl ar încerca să o forţească să se căsătorească din nou cu un alt om pentru propriile interese, îşi spuse el.
Sora lui Sorina, Mădălina, avea douăzecidouă de ani, era frumoasă şi isteaţă, la fel ca sora mai mare, dar se supunea mult mai uşor dorinţelor tatălui. Tatăl creştea fetele singur, fostele soţii nu aveau acces la creşterea copiilor, căci tiranul a decis aşa. El controla copiii ca pe nişte pioni de şah, trăgând firele din umbră, luând decizii pentru ei ca pentru propria afacere.
Sorina fuge de el la douăzecipatru de ani, întâlneşte pe Andrei şi rupe toate legăturile cu tatăl. De atunci, el nu ia permis să vorbească cu Mădălina, aşa că, când la uşă a bătut Mădălina, sora mai mare a rămas surprinsă.
Ce sa întâmplat? întrebă ea imediat, uitânduse la burtica proeminentă a Mădălinei.
Am fugit de tată, gâlgăi Mădălina şi se aruncă în braţele Sorinei. Două săptămâni trecuseră de la spital, Sorina se liniştea puţin, iar apoi un alt şoc.
Ce voia să facă? întrebă Sorina.
Vrea Vrea să fac un avort.
Doamne, eşti însărcinată! exclama Sorina, privind spre soră, apoi suspină. De la cine?
Nu contează. Mădălina, nu contează. E din dragoste. El e căsătorit, nu vrea un copil. Tatăl a zis că fie fac un avort, fie mă duce forţat la doctor.
Sorina plângea alături de soră. Mădălina era fragilă, neajutorată, ca un papagal rănit. Nu se mai văzuseră de peste cinci ani, şi Mădălina înflorea dintrun război de raţiune întrun lebădă majestuoasă. Dar dependenţa de tată încă o înăbuşia, iar Sorina ştia că în câteva zile cea mică va pleca din nou acasă. Nu era permis.
Andrei nu se opuneşte la apariţia Mădălinei în casa lor. El nu se împotriva niciunei decizii a Sorinei, iubind-o atât de mult încât nu ar fi putut să îi conteste nicio alegere, şi Sorina nici nu folosea această putere împotriva familiei.
După încă o săptămână, Mădălina hotărî că nu mai poate să-l supere pe tată cu absenţa ei.
Nu te voi lăsa să pleci! strigă Sorina, apucînd-o de mână. Vrei să-i faci rău şi ţie, şi copilului? Gândeştete la viitorul băiat.
E prea târziu pentru un avort, nu mă poate forţa, răspunse Mădălina cu fermitate, niciun doctor nu mă va primi la săptămâna douăzeciuna.
Dar naşterile artificiale pot răni! replică Sorina. Nu vei înţelege nimic. Îţi vor pune ceva în ceai, iar tu vei începe să naşti. Ştii cum e? Nu ştii! Eu ştiu!
Sorina, prin lacrimi şi certitudini, convinge pe Mădălina că are dreptate. Sora mai mică rămâne, dar nucea departe de amintirea tatălui şi de vina pe care o simte faţă de el.
Mădălina dă naştere în iulie și, imediat, se pregăteşte să plece acasă. Sorina ia copilul în braţe, îl strânge aproape:
Nu îţi voi da fiul acelui sărăcitor! Vrei ca tatăl să crească din copilul tău un monstru ca el? Dacă vrei, pleacă, nu îi voi da pe Sergiu.
Mădălina ridică din umeri:
Nu contează. Tatăl voia doar să mă întoarcă, fără copil. Tu eşti tot un fragment rupt, ial pe micuțul plângăcios şi nul dăruieşti.
Sorina ştia că Mădălina suferă de depresie postpartum. Nu va trece mult timp până să se întoarcă la copil. Dar Sorina se bucura să țină în braţe acea mică fiinţă, să-i simtă mirosul, să audă murmurul său.
Ştii că o să-l ia, murmura Andrei, în curând Mădălina se va întoarce la fiu.
Înţeleg, răspunse Sorina, cu inima sfâşiată. Pe hârtie, Sergiu avea trei luni, nu era al ei, iar nu exista nicio garanție că tatăl va apărea.
Aşa se întâmplă. Tatăl sună pe Sorina, strigă în telefon și ameninţă cu violenţă:
Dacă nu-mi aduci nepotul, îţi scot capul pe tine şi pe soţul tău.
Sorina ascultă vocea lui, simţind cum îşi îngheaţă sufletul, aşteptând zi de zi sosirea tatălui. Vroia să ia copilul, să-şi strângă lucrurile şi să fugă oriunde se vedeau ochii. Dacă nu ar fi fost Andrei, gata să o apere cu orice preţ, ar fi făcut exact aşa. Se pregătea să-l înfrunte, dar tremura să-i privească faţa. Însă întâlnirea nu se întâmplă.
În locul ei, un accident cumplit zguduie maşina în care erau Mădălina şi tatăl; ambii mor la faţa locului. Sergiu rămâne la Sorina, iar ea începe demersurile legale pentru tutela nepoţului. Nimeni nu-l revendică, iar Sorina vede în acea ocazie un ultim fir de speranţă pentru a avea un copil. Andrei nu se opune, ştiind că nu au altă opţiune.
Birocraţia se întinde, Sorina trece prin nenumărate birouri pentru a obţine actele pentru Sergiu. Îi era dor de soră, şi chiar de tată, dar acum avea în braţe un băiat pe care îl putea numi al ei, chiar dacă era deja aproape ca propriul ei copil. Era asemănător cu Mădălina, cu ochii ei.
Obosită de hârtii, Sorina uită de vizita periodică la ginecolog. Medicoaza o mustră, apoi, brusc, întreabă:
Sorina, nu ai cumva întârzieri?
Sorina ridică din umeri:
Da, dar nu mă gândesc la asta, stresul, ştii cum e.
Ce stres! strigă doctoriţa. Făcuseţi un test?
Sorina clătină din cap.
Hai la ecografie, repede! porunceşte medicul.
Acele ecografii dezvăluie o sarcină mult aşteptată, nu una banală, ci una care depășea deja douăsprezece săptămâni.
Pentru prima dată, aduci un copil până la un stadiu atât de solid, spuse doctorul, e un semn bun. Odihneştete.
Ce-i asta! Am deja un copil în braţe.
Ai un copil în tine! Şi un soţ, lăsaţi-l să se ocupe de cel ce îl are acum, în timp ce tu creşti pe al doilea. Priveşteţi ecranul! Un prunc sănătos te așteaptă, merită viaţă.
Sorina acceptă. Două luni mai târziu, părăseşte spitalul cu sarcina protejată şi cu încrederea că totul va fi bine. La intrare, Andrei o aștepta cu un buchet și, de data aceasta, cu o cărucior. În cărucior stătea Sergiu, chicotind la vederea ei. Sorina zâmbi, mângâie burtica, îşi strânse în braţe soțul și apoi pe băiatul ei. În interior, o fetiță imaginară se mişca, pregătită să vină în lume în câteva luni. Ultimul șansă, șansa fericită, împlinirea visului și speranța unei lumi mai luminoase, ca un vis ce nu se sfârșește niciodată.
