ULTIMA RAZĂ
Toată lumea o observa pe şefa secției de terapie: bărbații îi aruncau priviri curioase, iar femeile nu-şi ascundeau invidia. Ei, Luciei, suplă şi cu ochii negri ca măslinele, halatul alb îi venea ca turnat. Parul îl prindea la spate într-un coc simplu, iar boneta scrobită îi mai adăuga câţiva centimetri la statură. Poate de la tocul potrivit, poate din cauza mersului ei lin, dar clinchetul tocurilor sale pe coridor nu deranja pe nimeni. Părea să aibă vreo patruzeci şi cinci de ani, dar niciun angajat al spitalului din Chișinău nu ştia vârsta ei exactă. Pe Lucia Ivanovna Bălan, serioasă și fără compromisuri, atât colegii cât şi pacienţii o respectau cu un strop de teamă.
Bărbaţii din spital, fie ei pacienţi sau doctori, încercau uneori să-i facă ochi dulci, îi ofereau flori, bomboane, ba chiar invitau la o cafea în centrul orașului. Dar când întâlneau privirea ei aspră, rămâneau blocați cu zâmbetul pe față și bocancii în podea. Despre Lucia circulau destule zvonuri. Chipurile ar fi trecut printr-o dragoste nefericită, soțul i-ar fi murit fie pe şantier prin Siberia, fie s-ar fi dus pe mare. Un copil pierdut… Nimeni nu știa exact care parte era adevărată, care doar bârfe de spital.
Un lucru era cert: trăia singură, nu aducea pe nimeni aproape, nu avea prietene. Totuși, nimeni n-ar putea spune c-a fost vreodată rea ori cusurgioaică.
Lucia iubise în tinerețe un coleg de la Facultatea de Medicină, pe chipeșul Iulian Bălan. Fără el, nici nu mai putea respira. Însă devotamentul absolut o făcea cam sufocantă pentru Iulian, obișnuit să fie adulat. Şi uite aşa a plecat la alta. De atunci, Lucia nu a mai lăsat pe nimeni în inima sa poate îl iubea încă pe Iulian sau poate se temea să nu fie trădată din nou.
Se opri la postul de asistente.
Viorica, dă-mi te rog fișa lui Tănase din salonul cinci. Trebuie să pregătesc actele de externare pentru mâine.
Cu fișa la piept, Lucia reveni în birou. Se gândea sec, tastând în calculator: “S-a făcut bine bărbatul. Rămâne la el ambiția și sănătatea pentru a nu se întoarce prea curând la noi.” Completa datele cu o eficienţă robotică; nimic nu-i scăpa.
Mai avea o jumătate de oră de lucru. Îşi puse halatul pe cuier, încuie biroul şi se blocă. La capătul coridorului o femeie vorbea la telefon, întoarsă către geam, cu voce scăzută.
Nu, nu a murit, e viu tun. Nu te supăra. I-am spus… N-a reacţionat… Crezi c-a priceput? Bine, ne auzim diseară, vorbim atunci.
Femeia atârnă telefonul şi ieşi grăbită spre scări.
Lucia intră în salonul 5. De obicei, ar fi făcut mișto de paturile goale că-s la fumat, de exemplu dar zări spatele încordat al unui bărbat ce privea pe geam şi a dat să tacă.
Domnule Tănase, mâine
El se întoarse, cu o durere amară în ochi, iar Lucia se opri în mijlocul frazei.
Ce s-a întâmplat? îl întrebă, aşezându-se pe marginea patului ca să nu îl copleşească. Sunteţi rău?
Nu mă mai externaţi Vă rog. Nu am unde să mă duc…
Din colţul salonului, un pacient bătrân se băgă imediat în seamă:
Locul lui deja e ocupat. Femeia a venit cu alt bărbat. “Gata, piesa s-a jucat de-acum îmi văd de altul”, a spus. L-a dat jos din casă, dragă doamnă.
Lucia întrebă cu glas scăzut:
Aşa e?
“Aha”, gândi ea. “Despre el vorbea femeia aia la telefon. Sperase să moară bietul Tănase, n-a avut noroc şi acum nu-l mai vrea.” Bărbat zdravăn, trecut de cincizeci de ani, cu părul tuns scurt și ochi trişti, privea pe geam şi frământa mușchii obrajilor.
Lucia privi şi ea pe geam. Aprilie era pe sfârşite, mugurii băteau pe ramuri şi păreau gata să plesnească, dar norii reci păreau să amenințe cu fulgi de nea. Soare nu mai rămăsese în acea zi.
Chiar nu aveţi unde? Nu aveţi prieteni, copii?
Au şi ei familiile lor. O zi, două dar apoi devin musafir nepoftit. Mă fac de râs să-mi plimb valiza la vârsta mea. Știam c-o umblă cu altul, dar am zis că-i trece…
Domnule Tănase, nu vor adăuga câteva zile nimănui, trebuie să eliberăm paturile pentru ceilalți. Dar știți ce? Eu am o casă la țară, la vreo optzeci de kilometri de oraș, pe lângă Orhei. Casa e tare, n-a mai stat nimeni de mult acolo, e nevoie de mâini să se pună la punct. Mâine vă aduc cheia și vă arăt cum să ajungeți. Vi se potrivește mediul rural, ce ziceți?
Şi ieşi din salon fără să-i lase vreme de refuz.
Neeee, ce tare e doamna! hohoti pacientul din colț. Cu aer de șefă, dar uite cât e de om. Nu te prosti, Tănase, nu orice pisică se ţine după tine, iar nevasta ta de-acum nu plânge după unghii rupte!
Cireșii oricum isprăviseră de înflorit, și vremea s-a încălzit pe nesimțite. Într-o duminică dimineaţa, Lucia şi-a luat Honda şi s-a pornit să-l viziteze pe “adoptatul” ei.
Casa părea schimbată la faţă: pervazuri vopsite într-un albastru vesel, acoperişul peticit cu grijă, iar pe prispa răsărea o treaptă nouă. Lucia a intrat în curte şi a oprit motorul. Tănase ieșea pe prispă în tricou, blugi şi desculț. Nici urmă de pacientul abătut şi slăbit: acum avea obrajii arși de soare, umerii drepti, pe mâini mușchi noi conturaţi. Arăta înseninat şi împăcat.
Bună ziua, am venit să vă văd! Nu vă supără nimeni pe aici?
N-ar avea cine! Trei babete abia aşteptau să mai vadă un suflet viu în sat. Iar pe la orășeni nu circul nimeni.
Vă prieşte viaţa la ţară. Dar cu munca cum staţi?
La serviciu? Eh glumă! Am ieșit la pensie de la armată. Am mai fost paznic. N-am ce regreta. Am pensia bunicică, că de, statul moldovean e generos cu foștii colonei!
Ia, să văd cum v-aţi instalat! şi Lucia a bătut capota maşinii, apropiindu-se de scară.
M-am zapăcit de emoții, scuzați! Tănase s-a lovit cu palma peste frunte şi a intrat primul, ţinând larg uşa.
Pe jos, covoare ţesute de bunica, lumina tremura pe ele desenând umbre prin dantela perdelei, pe glafuri două ghivece de muşcate, iar ceasul bătrân bătea liniştit.
Mi le-a dat Valentina, de la marginea satului. Cu ele parcă-i mai acasă, nu? se scuză bărbatul când îi văzu privirea la muşcate.
Şi ce miroase aşa de bine?
Am făcut borș şi cartofi la sobă. Doriţi? se agita Tănase, zâmbet mare, probabil primul dat în viață Luciei Ivanovna. Recunosc, la început am făcut ba scrum, ba varză crudă, apoi vecinele mi-au arătat cum s-o fac omeneşte.
Lucia simțea cum relaxarea o cuprinde atmosfera asta rustică aducea aminte de copilăria cu bunica, de stat la ţară, de mâncare la borcan, miros de leuștean şi pâine caldă. Nu venise la casă după moartea mamei sale. Nu putea. Nu se îndura nici să o vândă prea multe amintiri; casa rămăsese de la bunici, apoi o preluase mama.
Tot aşa încărcau mașina cu borcane de castraveți, dulceaţă, ciuperci, cântând la drum spre oraș și le mâncau peste iarnă, visând la vară. Mama Parcă a trecut o viață.
Domnişoară doctor, cât pot să stau aici? îl întrerupse Tănase în şirul gândurilor ei. Spuneți fără ocolişuri!
Stați cât doriți. Eu n-am mai venit aici de zece ani. Nu pot. Vă voi mai vizita, dacă nu vă deranjează. Acum totul e ca la mama acasă cald şi primitor. Eu nu mă pricep la stătărie şi nici nu vreau să mă apuc de grădinărit.
Lucia se înroşi uşor, iar Tănase băgă de seamă şi preferă să nu comenteze.
Am și adus produse, uitasem complet! și ieși repede la mașină.
Tănase răsuflă uşurat. Prima oară o vedea fără halat şi bonetă. Rochia de vară o întinerea, iar câteva şuviţe scăpate din coc îi domoleau sălbatic trăsăturile. Se simțea alt om, deşi avea mâinile zdrelite de muncile de la sat. În tăcerea lăsată de plecarea ei, totul părea să prindă miros de apă de parfum.
Noaptea ce-a urmat a dat-o pe insomnie. Nu-şi amintea de când nu-şi mai lăsase sufletul să zboare atât.
Lucia l-a vizitat iar după două luni. Adusese plase cu lapte, brânză, ouă şi, pe lângă ele, o undiță nouă. Tănase deja reparase gardul şi povestea cu mândrie: Vin şi femeile singure din satul vecin să le ajut, la schimb lapte, smântână, ce se găseşte!
Casa, şi ea, părea să-şi umfle pieptul, mândru, cu ferestrele albastre şi ușa proaspăt vopsită: “Am din nou gospodar, nu-s mai prejos ca restul!”
La iarnă vă omenesc cu castraveți murați, să mă lăudați și dumneavoastră! veseli Tănase, iar Lucia observă cu plăcere că bărbatul era mai suplu, fără burtă, cu o privire mulțumită. Şi ei i se lumina faţa, dar se ferea de privirea lui.
Soarele se stingea peste pădure, colorând totul într-un portocaliu nostalgic.
Stai aşa, revin! Tănase ieşi repede. Lucia hoinări prin casă, observă lucruri noi şi mirosuri străine, apoi văzând că nu mai vine, se duse pe uliţă şi apoi în grădină. Tănase stătea pe jos, sprijinit de gard.
Ivane! alerga spre el, îngenunchind. Îi luă pulsul, fugi după trusă şi un pahar cu apă, bâlbâindu-se pe drum. I-ar trebui un antispasmodic…, gândea în goană printre tufişuri.
După un sfert de ceas, Tănase s-a ridicat greu. Lucia l-a adus în casă şi l-a aşezat pe pat.
Soarele ăsta m-a zăpăcit, mi-am propus să culeg nişte castraveciori pentru drum… Rămâi… zise el șovăielnic, brusc la per tu.
Lucia, mută, încerca să-şi adune gândurile. El îşi culca fruntea la ea pe burtă şi oftează adânc.
Fericirea o tot cauţi, strigi după ea, o iei la întrebări, se rătăceşte, ba la stânga, ba la dreapta. Apoi te trezeşti singur, fără teamă, fără trădări, până când drumul vieții ți se intersectează cu altul şi deodată mergeți împreună.
Iubirea, la tinereţe, e iute, pasională și egoistă. La bătrâneţe caldă, domoală şi blândă, precum ultimul fir de soare ce atinge blând dealurile Moldovei la ceas de răgaz.
