ULTIMA RAZĂ
De când eram medic șef la secția de terapie din spitalul nostru din Chișinău, toată lumea mă recunoștea rapid pe culoar. Bărbații mă priveau cu interes, iar femeile, uneori, cu vădită invidie. Mă cheamă Doru Ciobanu, dar povestea asta nu e despre mine, ci despre doamna doctor Olimpia Gâscă. Femeie suplă, păr negru prins mereu în coc la spate, chip cald dar sobru, ochii negri orice halat alb pe ea părea croit pe comandă. Nu știa nimeni exact câți ani are, dar toți bănuiau că se apropia de 45. Purtarea era mereu demnă, mersul ușor, fără zgomotul enervant al tocurilor pe mozaicul spitalului.
Olimpia era strictă, fermă și distantă, dar nu putea fi numită rea sau certăreață. Toți, și colegii, și pacienții o respectau, dar se și temeau puțin de ea. Se zvonea că a iubit o dată în tinerețe, pe unul Lucian Gâscă, coleg de facultate la București. El, bărbat chipeș și curtat de femei, se simțea sufocat de iubirea ei deschisă și s-a îndepărtat, alegând pe alta. De atunci, Olimpia nu a mai lăsat pe nimeni să se apropie de sufletul ei.
La spital, mulți bărbați, pacienți sau doctori, încercau să o invite în oraș, îi aduceau flori sau bomboane, dar se opreau rapid când întâlneau privirea ei rece. Despre viața personală nu știa nimeni mai mult decât că locuia singură. Nici prieteni nu avea cu adevărat. Dar nici nu părea să sufere de singurătate.
Într-o după-amiază de aprilie, pe când ziua de lucru se apropia de sfârșit, m-am dus la postul asistentelor, unde Olimpia îi cerea Veraei fișa pacientului Grosu din salonul cinci ca să-i pregătească externarea. O văd cum pleacă grăbită în cabinet, cu foaia strânsă la piept. Era promptă și meticuloasă, informațiile clare în fișă, fără greșeală.
Când a ieșit, a închis cabinetul și a stat câteva clipe pe coridor. Am văzut cu coada ochiului o femeie care discuta la telefon, aproape șoptit, cu spatele la noi, privind pe geam. Vorbea ciudat: Nu, încă nu-i mort. Crezi că-i prost? Povestim diseară. După ce a închis, a plecat fără să se uite înapoi.
În salonul cinci, bărbații bolnavi lipseau, probabil la fumat pe hol. Dar pe Grosu l-am găsit, întors cu spatele la fereastră, trup mare, robust, păr grizonat, ochi triști. Când Olimpia i-a spus calm despre externare, el a răspuns stins, cu voce tremurată:
Vă rog… Nu mă externați încă, nu am unde să plec…
Din colț, un alt bătrân, Petrică, a spus fără perdea, cu accent de sat din raionul Orhei:
Lasă, Olimpia, s-a terminat comedia pe soția lui au dus-o pașii la altul. Chiar doamna de la geam era, nu-l mai așteaptă.
Olimpia a tăcut câteva clipe, apoi l-a întrebat pe Grosu:
Ivan, nu ai pe nimeni? Nici prieteni, nici copii?
Au ei viețile lor, nu pot să-i deranjez. Până aflu ce-i cu mine… nu am unde să stau, la vârsta asta să te plimbi din casă-n casă…
Mi-am dat seama că pacienta de la geam aștepta ca omul să moară, ca să-l uite de tot, dar el s-a întors prea repede.
Olimpia l-a privit îndelung. Aprilie se sfârșea, mugurii abia plesneau pe copacii din grădina spitalului, iar cerul era posomorât, ca într-o iarnă nesfârșită. Nici pic de soare.
După o ezitare, doctorița i-a spus apăsat:
Uite ce, Ivan. Am o casă în satul Puhoi, lângă Căușeni, la vreo optzeci de kilometri. Nu mai stă nimeni acolo de ani buni, dar e solidă. Dacă vrei, mâine aduc cheia și te învăț cum să ajungi, să ai unde pune capul jos până te aduni.
Nici nu l-a lăsat să refuze, a ieșit hotărâtă, iar bătrânul Petrică a râs mulțumit:
Mă rog, Ivan, asta-i femeie! Nu-i ca mâța ta stricată Nu te întoarce de-acolo, cine știe ce noroc ți-ai găsit!
Primăvara a trecut rapid. S-a încălzit, au trecut florile de cireș din grădină. Olimpia și-a făcut curaj și într-o duminică a pornit cu Honda către satul copilăriei să-l viziteze pe Ivan. S-a mirat să vadă gospodăria schimbată obloanele vopsite cu albastru aprins, acoperișul reparat, o treaptă nouă la intrare.
Ivan a ieșit desculț, cu chip bronzat și umeri largi. Arăta alt om, fără urma bărbatului trist de odinioară.
Vă salut, doamna Olimpia! Nu mă bate nimeni pe aici. Doar trei băbuțe se bucură că mai trăiește cineva pe lângă ele, iar restul vecinilor, la vile, nu dau pe la mine.
Ea a zâmbit rar:
Se vede că aerul de sat vă priește. Mai lucrați ceva?
Ce să mai, am pensia, cam atât. Am fost militar, altceva n-am învățat. Am lucrat și paznic până la urmă.
Nu s-a grăbit să o invite înăuntru; emoțiile le simțeam în aer. Cu timiditate, Olimpia i-a cerut să-i arate casa. În interior, pe podea răzbeau covorașe țesute de mâna bunicii, flori de mușcată la geam, ceasul bătrânesc ticăia calm. Miros de ciorbă proaspătă ieșea din sobă.
Ivan s-a scuzat rușinat:
Valentina, vecina de la marginea satului, mi-a dat mușcatele. E mai frumos așa în casă, nu-i așa?
Din glasul lui simțeam speranța, de parcă reînvia odată cu casa. Olimpia se lăsase purtată de amintiri; casa asta rămăsese de la bunici, apoi mama a trăit acolo, iar după moartea ei n-a mai avut putere nici să vândă, nici să intre. Gândul la dulcețuri, murături și la toamnele copilăriei aproape că i-a adus lacrimi.
Ivan a întrebat cu o voce temătoare:
Până când pot să mai rămân la dumneavoastră?
Stați cât vreți, nici nu mai știu de când n-am venit aici. Dacă vreți, mai trec și eu, doar să nu vă deranjez.
Mai târziu și-a amintit de proviziile aduse, iar Ivan, vădit emoționat, a rămas uluit văzând-o pe Olimpia în rochie lejeră, fără halat, cu câteva șuvițe jucăușe A plecat spre seară, lăsând doar parfumul scurt al femeii în odaie. Ivan nu a dormit toată noaptea, tulburat de ceva nou, ce nu mai simțise de la tinerețe.
Două luni mai târziu, Olimpia a venit iar: i-a adus mâncare, un băț de pescuit. Ivan se mândrea că a reparat gardul și ajuta femeile bătrâne din două sate cu orice lucrare, primea lapte, smântână, ouă ca mulțumire. Casa părea altfel, dornică de viață, iar Ivan, suplu și radios, renăscuse. El promitea s-o răsfețe la iarnă cu castraveți murați, iar ea, rușinată, îi observa umerii lați și privirea bucuroasă.
Soarele apunea blând peste poiana din spate, lăsând o rază portocalie ca salut. Atunci Ivan a fugit afară. Olimpia, așteptând, văzând că nu revine, a ieșit. L-a găsit pe Ivan pe pământ, sprijinit de gard, abătut.
Ioane! a fugit la el, și-a pipăit respirația, pulsul, a alergat după trusă și apă.
După ce l-a readus în casă, Ivan murmura:
Am stat prea mult la soare, voiam să vă pregătesc borcane în drum. Rămâneți, vă rog și pentru prima dată, i-a spus la per tu.
Olimpia a ezitat. Ivan i-a pus capul pe stomac, cu voce stinsă. Așa se simte fericirea uneori vine pe neașteptate, după ce ai rămas ani de zile singur, te-ai temut de trădare și ai uitat gustul apropierii. Și totuși, când drumurile se intersectează din întâmplare, uneori ești gata să mai încerci.
Iubirea, ca un ultim fascicul de lumină, nu mai e furtunoasă. E liniștită, caldă, calmă, lumina blândă a unui soare care apune încet, peste liniștea satului. Am învățat că viața mai poate dărui o șansă când nu o mai aștepți, că oamenii buni nu se tem să întindă o mână ajutor, și că fericirea, de multe ori, se ascunde sub razele liniștite ale unei după-amiezi târzii de vară moldovenească.
