Ultimul apel
De dimineață, Ileana nu putea să scape de senzația aceea ciudată că o să se întâmple ceva.
Ceva rău…
Prima dată și-a sunat mama, dar Felicia Dumitrescu a liniștit-o imediat, spunându-i că e bine:
Tensiunea e ca la carte, nu mă doare nimic. Dar ce-i cu tine de m-ai sunat așa devreme?
Eh, am dorit doar să mă asigur că e totul bine… a răspuns Ileana. Acum trebuie să mă pregătesc de lucru, dar dacă ai nevoie de ceva, mă suni, da?
Bine, draga mea.
Teoretic, după convorbirea cu mama ei, Ileana ar fi trebuit să se simtă mai bine, însă senzația aia apăsătoare nu dispărea deloc.
Nu pricepea de ce. Real, nu avea motive să fie neliniștită.
Dar cu meseria asta, orice e posibil. Și parcă, luni dimineața totul pare mai greu…
Și-a terminat cafeaua, s-a uitat la ceas era abia 6:30, s-a îmbrăcat în grabă, a pus ceva de mâncat la pachet și a plecat spre serviciu.
*****
La intrarea în stația de salvare, Ileana l-a văzut pe Nicu șoferul cu care avea astăzi tură toată ziua pe drum. Nicu i-a făcut cu mâna, iar ea, obosită, abia i-a răspuns din cap.
Ileana, ce-i cu mutrița asta tristă? a râs Nicu fumând o țigară. S-a întâmplat ceva?
Nu, Nicule. Până acum, nimic. Dar simt că urmează ceva, a oftat ea.
Ferească Dumnezeu Ce-ți veni cu astfel de gânduri matinal? Dormi mai puțin sau cum?
Ileana nu i-a mai zis nimic. A aruncat o privire spre cerul încărcat de nori stătea să plouă.
Iar dacă era ceva ce n-a suportat niciodată, era ploaia…
Poate de aici mi se trage… Sau nu-i premoniție, ci doar starea proastă de la vreme, s-a gândit Ileana, încercând să se liniștească.
Dar în secunda doi, sentimentul apăsător a revenit.
Să aveți o tură ușoară! a strigat o fată tânără, fugeând pe lângă ei.
Nicu, auzind urarea, s-a înecat cu fumul de țigară. A tușit, i-a arătat semnul cu pumnul și tânăra a amuțit instant.
Vai, iertați-mă… N-am fost atentă, s-a bâlbâit ea.
Fata asta abia de o săptămână lucra ca asistentă la SMURD și încă nu reușea să țină minte că nu-i bine să urezi spor la colegii care intră în tură.
Așa-s superstițiile…
Na, acum sigur se va întâmpla ceva, a șoptit Ileana și-un fior rece i-a trecut pe șira spinării.
Gura ta să fie aurită… a mormăit Nicu aruncând chiștocul la coș.
*****
De fiecare dată când dispecerul trimitea pe tabletă un nou caz, Ileana mușca ușor buza. Vocea răsunătoare anunța urgent cauza solicitării:
Bărbat, 35 de ani, durere puternică de cap, iar când vorbește nu se înțelege nimic. Posibil accident vascular.
Fix asta-mi mai lipsea… a gândit Ileana. Da, era obișnuită că la salvare ești pregătit pentru orice, dar…
Fiecare caz îl ducea acasă cu ea. Era mereu marcată, mai ales de cele grave. Iar un AVC putea lesne să se termine rău.
Ba chiar astăzi…
Din fericire, omul la care au fost chemați nu avea niciun AVC.
Din contră. Limba îi împleticea pentru că petrecuse până dimineața la ziua unui prieten, iar capul îl durea de la mahmureală. Ileana i-a dat o pastilă și i-a spus să doarmă.
O fi bună o bere? a întrebat cu speranță omul trăgându-se de frunte.
Nuuu! Numai rău ți-ar fi. Dacă vrei să trăiești sănătos, lasă alcoolul, serios.
Când a ieșit din apartament, Ileana a răsuflat ușurată. N-a fost nimic grav.
Poate Nicu chiar are dreptate și tot ce simt e doar oboseală prea mare și stres… Încerca să se liniștească, dar atunci dispecera a anunțat un nou caz: cimitirul din oraș…
Unde?! s-a mirat Nicu.
La cimitir, a oftat Ileana, strângând tableta.
Astăzi, acolo era înmormântarea unui actor cunoscut din oraș (de care, culmea, Ileana nu auzise niciodată).
Era lume de toate felurile.
Bătrâni și tineri, femei și bărbați. Unii stăteau cu flori, alții plângeau, câțiva își aminteau cu drag de răposat.
Ileana avea senzația că ceva se va întâmpla dintr-o clipă în alta. Nicu fuma des.
Dar, din fericire, nici acolo nu a avut loc nicio tragedie, nu a fost nevoie de salvare.
Au urmat alte chemări, doar că de rutină, din cele obișnuite.
Așa a trecut aproape fără să-și dea seama peste 12 ore. Era pe final de tură.
Încă vreo zece minute, apoi se puteau întoarce la baza de salvare.
Ileana visa deja la dușul cald și la patul moale. Mâine e o altă zi, și spera să nu mai aibă starea aia apăsătoare.
A sunat-o din nou pe mama, pentru a zecea oară, să verifice dacă e bine.
Totul e în regulă, i-a răspuns Felicia. Acum iau masa și mă uit la serial.
Și, mama, ești bine? a întrebat Nicu când Ileana a închis telefonul.
Da, da, totul e liniștit.
Așa vezi, ți-am zis eu că n-o să fie nimic rău azi. Parcă ai pus placa: am un presentiment, am un presentiment…
Dar, Nicule, încă simt ceva… Nu pot explica, dar tare mă macină.
Știi ce cred eu? Ar trebui să-ți iei un animal, că-s buni la alungat stresul.
Glumești?
Nu! Eu am motanul meu, Pisoi. Când vin acasă, sare-n brațe și toarce… Toate grijile dispar, dorm ca un copil.
Dar cum să țin eu o vietate cu turele mele? Tura de 24, cine să aibă grijă de el? Tu ai nevastă, familie. Eu-s singură.
Ileana voia să mai spună ceva, dar a sunat tableta și vocea dispecerei i-a tăiat orice gând:
Ileana, îmi pare rău, dar încă nu s-a încheiat tura ta. Prinde și ultimul caz, te rog. Str. Eminescu, nr. 23, apartament… O secundă…
Nu la 48, oare?
Ba da, ai intuit bine! Dar de unde știi? s-a mirat la capătul firului.
Acolo locuiește Moșu Grigore. Mereu chem la el deja ca la rude. Tot la inimă?
Dispecera a oftat și Ileanei i s-a făcut brusc frig la suflet.
A murit, Ileana… De dimineață deja. Poliția deja e acolo, și e nevoie și de voi. Știi tu, trebuie să fiți prezenți…
Da… a răspuns încet Ileana.
Cu mâna tremurândă, a lăsat tableta pe genunchi și s-a uitat la Nicu. Acesta auzise tot și nu a spus nimic.
Apoi a zis doar:
Păcat de Moș Grigore. După cum ai povestit, era om bun. Dar tu, Ileana, nu ai nici o vină! El n-a vrut să meargă la spital, nici la policlinică nu mergea. Nu e pe conștiința ta moartea lui, clar?
Mhm…
Ileana s-a aplecat pe spătarul scaunului, a închis ochii și s-a retras în gânduri.
*****
Pe Moș Grigore îl cunoscuse cam de o lună jumătate. El însuși cheamase ambulanța, deranjat de dureri în piept.
Domnul mi-a zis atunci că ușa e deschisă, să pot intra direct în hol, i-a spus atunci dispecera.
Când a intrat, un cățel mic de tot i-a ieșit în cale. De-abia cât palma ei de mare.
Prima dată s-a burzuluit la musafirul nepoftit, apoi a început să latre, apoi, chemat de stăpân, s-a furișat vesel spre el.
L-am găsit pe stradă, l-am adăpostit și-acum mă apără, a zâmbit moșul încercând să se ridice.
Stați jos, nu vă ridicați, l-a oprit Ileana. Și cățelul e adorabil. Mi-aș lua și eu unul, dacă aș putea.
Da’ de ce nu poți?
Sunt motive… Dar hai să vorbim despre dumneavoastră. De când vă doare, ați fost la doctor?
Bătrânul a povestit tot. Probleme la inimă de când i-a murit soția. La policlinică nu se simțea mai bine, ba se înrăutățea de la așteptat.
Durerea nu-i constantă, începe, apoi trece. Un Corvalol, o pastilă și-mi trece.
Nu, astea nu tratează cauza, a zâmbit Ileana. Să vă fac totuși o electrocardiogramă.
Pe ECG a găsit ce bănuia probleme la inimă. Voia să-l ducă la spital, dar Moș Grigore a refuzat categoric.
Da pe Bobo (că așa îl chema pe cățel) pe cine-l las singur? Mai bine o pastilă sau o injecție.
Asta e soluție temporară, Moșule. Chiar vă recomand spitalul.
Cei de dinaintea dvs. tot așa făceau. Și-s viu, cum vedeți. Nu mă duc la spital, semnez pe proprie răspundere.
N-a reușit să-l convingă. Nici prima oară, nici la celelalte apeluri.
Așa s-a făcut că doar ea răspundea la chemările lui, care tot apăreau cam o dată la săptămână.
Niciodată n-am avut așa. Acum când mă doare, nu-mi mai dă drumul.
Pentru că vin problemele și fără tratament se agravează…
N-o să pot, Ileana, să merg. Plus Bobo, cine-l mai hrănește? Am și vorbit cu vecina să aibă grijă dacă mi se întâmplă ceva, i-am arătat și unde țin niște bani, pentru hrană, să nu abandoneze câinele.
Bani? Pentru ce?
Să aibă să-i cumpere de mâncare… Că de asta nu ia lumea câini de pe străzi, că n-au bani de mâncare…
Un om atât de bun…
Și uite, Ileana mergea acum la el, dar de data asta nu mai putea să-i vorbească. Păcat…
Ultimul apel chiar a fost… ultimul.
Și sincer, nu era de acord cu ce îi spusese Nicu, că nu e vina ei. Ba da, trebuia să-l fi convins să se interneze. Era datoria ei, totuși…
Ileana, am ajuns.
Cum…? a simțit greutatea mâinii lui Nicu pe umăr.
Suntem aici, a repetat el.
Cu pași nesiguri, Ileana a urcat la etajul 3, a intrat în apartament, unde erau deja polițistul de sector și vecina, tanti Vera, pe care o cunoscuse cu alte ocazii.
Lui Moș Grigore îi fusese rău pe stradă, iar Vera, văzând cum ținea strâns câinele la piept, sunase imediat la salvare. Așa s-au cunoscut.
Bună, Ileana.
Bună ziua, tanti Vera, a răspuns încet Ileana. Dumneavoastră ați sunat la poliție?
Eu, cine altcineva? Cățelul lui, de dimineață, tot lătra la ușă. M-am mirat că nu a ieșit la plimbare ca de obicei. M-am gândit că poate nu are chef. Apoi am plecat la țară și am venit doar seara. Cățelul tot lătra. Atunci am sunat la poliție. Au venit cu un lăcătuș, au deschis… și acolo… a arătat spre dormitor.
Am înțeles, mulțumesc.
Ileana a intrat, a stat puțin cu ochii la Moș Grigore, abia abținându-se să nu plângă. A completat actele. Deodată…
…ceva i-a trecut prin minte și a început să caute în apartament în bucătărie, baie, pe balcon.
Căutați ceva? a întrebat polițistul cu mirare.
Trebuie să fie un cățel în casă, dar nu-l găsesc nicăieri. L-ați văzut pe undeva?
Negruțul ăla? Da, era pe aici. Ne-a tot lătrat, se învârtea printre picioarele noastre, a râs polițistul. Dar vecina l-a luat la ea, cred.
Slavă Domnului! a oftat Ileana.
Se temuse că l-au dat afară. Știa cât ținea moșul la el, și i-ar fi părut rău să afle că a fost abandonat…
S-a dus apoi la tanti Vera, care plecase rapid cu o scuză.
Ileana? s-a mirat vecina. Ce-ai pățit?
Am venit să vă mulțumesc că l-ați luat pe Bobo. Cum se simte, îi e foarte dor?
Cine să sufere?
Bobo… Cățelul…
Aa, cățelul? abia acum a priceput Vera. Nuuu, nu l-am luat la mine, de ce să-l iau?
Dar polițistul a spus că l-ați luat…
Doar l-am scos afară să alerge. Mă deranja că tot lătra, tulbura pe toată lumea și-am zis că e mai bine afară cât lucram aici. Plus, mi-era și capul varză de cât a lătrat.
Adică l-ați lăsat pe stradă?
Nu l-am aruncat, doar l-am scos. Ce rost are să stea în apartament dacă stăpânul nu mai e? Cățelul supraviețuiește dacă vrea, poate îl ia cineva.
Moșul mi-a zis că v-ați înțeles să aveți grijă de el și v-a arătat unde a ascuns bani pentru hrană…
Fața Verei s-a schimbat. La început s-a temut, apoi s-a încruntat:
Nu-mi aduc aminte de nicio înțelegere sau bani.
Dar chiar mi-a spus…
Ileana, n-am timp acum… Iar cățelul, dacă vrea să trăiască, găsește cineva. Mai sunt și oameni buni…
*****
Ileana a coborât în fugă scările și a ieșit afară, chiar când s-a pus ploaia zdravăn.
La început doar picura, dar în câteva minute stropii s-au făcut tot mai mari și mai reci.
Ileana, ce cauți în ploaie? i-a strigat Nicu. Hai în mașină, te udă până la piele.
A deschis portiera, a lăsat trusa medicală în mașină și…
…a închis-o la loc.
Ileana? Nicu, complet bulversat, a ieșit afară. Ce faci?
Nicu, tu du-te la stație, tura e gata. Eu mai am ceva de făcut.
Ce anume?
Trebuie să găsesc câinele!
Ce câine, Ileana, explică-mi odată…
Ileana i-a povestit pe scurt ce s-a întâmplat. Nicu, cu o țigară aprinsă, asculta și dădea din cap.
Nu poate fi departe. Trebuie să fie prin apropiere. Tu du-te, eu caut.
Nicu a stins chiștocul și i-a spus hotărât:
Nu te las singură. Se face noapte, mergem amândoi.
Și cu mașina de salvare?
Eh, cine mai stă să ne piardă. Să nu-ți faci griji.
Și-au petrecut cam 10 minute căutând în tot cartierul, dar degeaba. A venit și polițistul, care i-a văzut bâjbâind și s-a oferit să-i ajute.
Gata, l-am găsit! a strigat Nicu, bucuros, și Ileana a fugit într-acolo.
Polițistul i-a urmat.
Sub o bancă, chiar vizavi de bloc, stătea Bobo.
Bobo îl mârâia pe Nicu, nu voia să-l lase să se apropie.
Bobo, băiat bun! a spus Ileana cu ochii în lacrimi, stropii de ploaie confundându-se cu lacrimile. Mă recunoști, Bobo?
Cățeii deștepți recunosc oamenii buni. Imediat a ieșit de sub bancă, a dat din coadă cu ochii triști și a scâncit ușor.
Știu, suflete… Știu… Moș Grigore nu mai e. Dar eu o să am grijă de tine, dacă te-ncrezi în mine.
Nicu s-a întors cu spatele să-și ascundă lacrimile. Nici polițistul nu era prea tare.
N-o să pot să-ți țin loc de stăpân, dar… i-a vorbit cald Ileana cățelului Dacă vrei, vii cu mine?
Și Bobo a mers.
Simțea că Ileana îi vrea binele. Și, oricum, nici el nu suporta ploaia…
*****
La început, Ileana se temea că nu s-ar descurca. Dar a ajutat-o mama.
Când avea tura de 24, Felicia venea și-i plimba câinele și-l hrănea.
Când era liberă, ieșeau toate trei în parc Ileana, mama și Bobo.
Nu a regretat nicio clipă că l-a luat acasă. Simțea că are din nou un rost și parcă înțelegea mai bine încăpățânarea lui Moș Grigore, deși ca medic nu îi aproba decizia.
La puțin timp, s-a mai adăugat cineva în familia lor.
Tocmai același polițist cu care s-a cunoscut la Moș Grigore și care a ajutat la căutarea lui Bobo. I-a plăcut din prima de Ileana, dar circumstanțele nu permiteau atunci să spere la mai mult.
Când Vladimir a venit în vizită cu flori, la ușă l-a întâmpinat Bobo.
Cățelul l-a adulmecat, s-a uitat lung la el, apoi a lătrat vesel și i-a dat voie să intre inspecția era trecută cu bine.
Însemna că Ileana e pe mâini bune. Și, cine știe, poate câteodată, norocul chiar vine atunci când ți-e lumea mai dragă…
