Ultima dorință
Nu, nu mă mai întorc acasă, oftă adânc Ion, zvâcnind de durere pe patul de spital. Și pe Doina n-am s-o mai văd vreodată. Voiam să-i cer mâna și nu am mai apucat. Pentru ce mi s-a întâmplat toate astea?.
Stați liniștit, nu vă agitați așa, i-a zâmbit asistenta, văzând cât de palid devenise tânărul de pe targă. O să fie bine, veți vedea.
Mă cam îndoiesc, abia șopti Ion.
După aceea, cu ochii plini de spaimă, urmă mut cum era pregătit pentru operație.
***
Ion nu a avut niciodată drag de spitale.
Boala asta o purta din copilărie de câte ori mergea cu mama la dispensar îl durea mereu ceva, iar ce era mai rău, nimeni nu credea că ar merita vreo scuză pentru suferințele sufletești.
Hai, Ionel, ce-i cu lacrimile astea? rânjea asistenta în timp ce-i lua sânge din deget. Ești băiat mare, în curând mergi la școală și plângi ca o fetiță. Nu ți-e rușine?
Ion, printre lacrimi, se zbătea să scape dar nu reușea și plângea și mai tare, căci nu-i era rușine ci îi era ciudă și-l durea.
De fiecare dată când se întorcea cu mama spre casă de la dispensarul de copii blestema spitalele. Jurase că nu va mai călca niciodată acolo.
Da, exact așa. Niciodată. Mai bine mor, decât să mai pun piciorul în spital! trântise Ion.
Of, copile… nu spune așa, încerca mama să-l liniștească. Doctorii ajută oamenii să trăiască sănătoși și fericiți. Sunt oameni buni, n-ai de ce să te temi.
Așa-i, buni, oftează Ion privind la degetul din care i-au luat jumătate din viață. Să se trateze ei, pe mine să mă lase!
N-are rost să vă spun cât de disperat a țipat când l-au dus prima oară cu forța la stomatolog, să-i scoată un dinte. Țipetele lui se auzeau chiar și pe stradă…
Nu erau amintiri plăcute, așa că, ajuns om mare, Ion nu suporta nici spitale, nici doctori.
Fugea cât putea de orice însemna medicină.
Dar, după o minunată întâmplare, a ajuns la spital. A făcut apendicită.
Durerea îl răpusese așa de tare, că Doina, prietena lui cu care urma să iasă la restaurant, nu a avut altă alegere decât să cheme Ambulanța.
Nu chema Salvarea, îmi trece se ruga Ion.
Măi, tu nu vezi cum arăți? Să nu fie apendicită. Și eu am trecut prin asta, tot așa începe
Așa a ajuns Ion, împotriva voinței sale, internat la Spitalul Municipal nr. 6 din Chișinău.
Nu era greu de anticipat cam ce simțea…
Gândindu-se la bisturii și doctori bântuind prin universul lui interior, Ion se întristă de tot.
Când îi văzu pe doi brancardieri împingând tăcuți o targă cu un pacient care nu a mai apucat operația, simțământul deznădejdii l-a strivit complet.
Gata, nu mai ies viu de aici… Și nu mai apuc să-i spun Doinei ce simt… își zise, încleștând dinții de la durere.
Stați pe pace, îi zâmbi asistenta. O să fie bine, operația nu e complicată. Noroc că ați ajuns la timp, la o oră mai târziu era rău de tot.
Operația a decurs exact ca la carte. Fără surprize urâte, ba chiar nu-l duruse. Prima impresie bună legată de un spital, după atâția ani
L-au adormit direct pe masa de operație, iar când s-a trezit, tot coșmarul trecuse. L-au mutat în salon și până dimineață a dormit ca-n povești. Se mai trezea doar când i se schimba perfuzia.
Dimineața…
Ion observă că în salon se afla un domn vârstnic, necunoscut.
Numai asta n-aveam nevoie… acum mă bate la cap cu viața mea, tinerețe, pensie… Gândul de a sta la taclale nu-l încânta deloc. Voia liniște și pace.
Nici Doinei nu-i scrisese, doar îi trimisese un mesaj: Sunt bine, să nu-ți faci griji. Și-și puse telefonul sub pernă.
Cu Doina locuia împreună de mai bine de un an. Chiar aseară plănuia să o ceară de soție. Făcuse rezervare la restaurant, aranjase cu muzicanții să-i cânte piesa ei preferată, iar ospătarul trebuia să-i aducă un platou special cu inelul.
Aranjase tot, să fie ca în filme.
Dar soarta a decis altfel. Se găsea acum într-un pat de spital, cu un moșneag străin lângă el.
Spre surprinderea sa, bătrânul nu s-a apucat să povestească nimic. L-a salutat politicos și a tăcut, doar bombănind cândva dacă nu reușea să sune pe cineva la telefon.
Până seara a încercat să-și sune fiul. Ba chiar i se descărcase și telefonul, iar încărcător nu avea. Nici personalul medical nu avusese pentru modelul vechi, cu butoane.
Moșneagul s-a uitat la ecranul negru și au început să-i curgă lacrimile. Atunci Ion s-a simțit vinovat… Omul avea sigur necazuri, iar el își închipuise tot felul despre dânsul.
După ce a stat câteva minute, Ion s-a așezat pe marginea patului și l-a întrebat cu grijă dacă e bine.
Nu pot să dau de băiatul meu, oftează omul.
Nu știe că sunteți în spital?! se miră Ion.
Ba da… A sunat asistenta când m-au adus. Dar nu vrea să vorbească cu mine. Ne-am certat înainte de ziua mea, de vreo jumătate de an… Voia să mă ducă la azil ca să vândă casa. Eu n-am fost de acord. Nu din cauza casei…
Bătrânul povestește cum a ajuns internat, cu infarct. Doctorii i-au stabilizat starea, însă fără o intervenție nu avea șanse.
Poimâine, zice că mă operează… Dar eu simt că nu mai apuc.
Asta-i o prostie, îl încurajă Ion. Doctorii știu ce fac, nu vă temeți! Uite, mie ieri mi-au scos apendicele și azi-s bine-mersi.
Omul zâmbi amar dar nu găsi cu cale să-i explice diferența între cord și apendice.
Am o singură grijă: cățelul meu, Dodo, rămas pe stradă. Aș fi vrut să-l dau fiului, să-l îngrijească măcar… Ori să-i găsească un stăpân bun. Sătenii nu or să-l ia, au destulă bătaie de cap. Dar băiatul nu-mi răspunde. Când a sunat și asistenta, a refuzat să vorbească cu mine. Și totuși i-am lăsat casa moștenire. Măcar ultima dorință să mi-o îndeplinească…
Ion se cutremură.
Mi-e tare drag Dodo. Ce-o să se întâmple cu el?
Ce ciudat, gândi Ion. Omul ăsta se gândește la un câine, nu la el însuși…
Dar când bătrânul îi povesti cum s-au găsit reciproc, lui Ion i se frânse inima.
Pe Dodo l-am găsit fix de ziua mea, acum jumătate de an… Femeia mea săraca, Dumnezeu s-o odihnească, a murit de cinci ani. Dar cu o seară înainte să-l găsesc, am visat-o… Cu un câine de lesă. Mi-a zâmbit. În aceeași zi, ieșind la pâine, am dat de Dodo legat de gard, în ploaie. Am întrebat în toată piața de unde-i câinele. Nimeni nu știa. Am așteptat până seara, gândind că vin stăpânii, dar n-a apărut nimeni. Atunci l-am dus acasă. Parcă era un semn de la ea.
Și n-ați mai căutat stăpânii?
Ba da, vreo trei săptămâni am pus anunțuri prin sat, nimeni nu l-a revendicat. Mă bucur că l-am păstrat. Dodo e totul pentru mine, la bătrânețe mi-a dat un rost.
Apoi, noaptea, Ion nu putu adormi, gândindu-se la cățel, la bătrânul fără familie…
Când a adormit, visa că Dodo-lor umbla trist pe stradă, privind după cineva. Iar Ion se ținea după el, fără să înțeleagă de ce.
Dimineața, l-a trezit hârâitul bătrânului, care cu greu mai respira.
Să chem doctorul? se sperie Ion, sărind la celălalt pat.
Nu… mai târziu… cheamă-l pe băiatul meu, Silviu… Am numărul pe un bilețel… vine, dacă poate… Măcar să-i spun la revedere. Iar dacă nu vrea, spune-i să-l ia pe Dodo și să-l dea la cineva cu inimă bună… Simt că nu-l mai văd.
Ion citi cifrele tremurânde de pe bilețel și sună.
Alo, Silviu? Sunt colegul de salon al tatălui dumneavoastră
Moare, ce? se animă brusc Silviu. În ce spital e?
La nr. 6, salon 314.
Ion dictă și adresa, apoi fugi să caute asistenta. Noroc că era pe coridor.
Când reveni, inima bătrânului încetase să mai bată. Doctorul nu putu decât să constate decesul.
Mai târziu, brancardierii veniți să ia corpul erau aceiași pe care Ion îi observase în prima zi.
***
Tatăl dumneavoastră a murit cu mine de față, îi spuse Ion lui Silviu, când acesta veni a doua zi.
Mda, măcar așa, sec răspunse fiul. Măcar că nu a suferit mult. Oricum, și-a trăit traiul. Ce să mai? Făceam milă de el, dar n-aveam timp, familie, muncă…
Ultima lui dorință era să aveți grijă de Dodo, îi zise Ion. Vi se pare greu s-o îndepliniți, mai ales că rămâneți cu casa?
Silviu îl privea ciudat, dar nu spuse nimic. Luă telefonul vechi al tatălui și plecă. Nici La revedere nu zise, doar pocni ușa.
Ion rămase pe gânduri. Îi părea rău de moșneag. Poate ar fi putut să mai trăiască dacă ar fi avut pentru ce…
Destinul e ciudat o ființă atât de iubitoare ca Dodo rămăsese singură și nimeni nu-i purta de grijă.
Noaptea aceea, Ion visă cum bătrânul cutreiera străzile plângând și chemând câinele. Viziona totul dintr-o parte și nu-și amintea când mai plânsese așa.
Din ziua în care promisese că nu va mai plânge ca fetele.
Zilele următoare, Ion încă era apăsat. Doina nu putu să nu observe.
Ione, tu ești bine?
Da, mă gândesc la ceva
La ce?
Am fost în salon cu un bătrân. L-au adus cu infarct, trebuia să-l opereze, dar nu au apucat. Avea doar câine și un fiu, care n-a venit nici la spital… I-am povestit de câine, dar i-a păsat doar de moștenire. Mă frământ Poate cineva să aibă grijă de Dodo?
Atunci haide să vedem dacă putem să-l luăm, propuse Doina. Dacă nu l-a luat nimeni, îl aducem acasă.
Chiar ai fi de acord?
Sigur! Un câine aduce bucurie. Ieșim la plimbare, ne face bine
Dar nu știu adresa
O rezolv eu, zâmbi ea. Dar pe drum luăm o cafea bună și o ciocolată pentru asistenta de la recepție.
Ajunși la spital, Doina reuși cu bunătate și un mic gest dulce să convingă secretara să le ofere adresa bătrânului, când Ion o rugă sincer.
După vreo 40 de minute, opriră mașina în fața casei din sat.
Merseră de-a lungul gardului, dar Dodo nu era nicăieri.
Din curtea alăturată apăru o vecină.
Căutați pe cineva, copii? Aici nu mai locuiește nimeni.
Știm, eu am stat la salon cu domnul Ion, a murit și tare rău mi-a părut… Dar câinele lui, l-ați văzut?
Dodo? A stat lângă poartă, cred și două zile a așteptat noaptea când a murit bătrânul, a urlat de-a spart liniștea. Silviu a venit, a țipat la el și l-a dus nu știu unde. Casa acum o modernizează, vrea s-o vândă. Păcat, om bun a fost bătrânul, pace lui. Silviu nu a iubit niciodată animalele
Femeia scoase o poză cu Dodo era un corgi mic și simpatic.
Ion și Doina au mulțumit și s-au întors amândoi triști la maşină. Simțeau vină că nu veniseră mai devreme.
Au dat câteva ture prin zonă, întrebând oamenii dacă au văzut vreun cățel ca Dodo. Nimic.
Când Ion încercă să-l sune pe Silviu, constată că fusese blocat. Nici răspuns, nici mesaj.
Sperăm că e bine, zise Doina blând. Poate soarta îl va salva ea…
…Și soarta încă o dată s-a implicat.
Fiind blocaj în trafic, Doina alege ocolitoare. După numai câțiva kilometri, încetinește…
Ione, nu e acolo Dodo?
Ion privește pe marginea șoselei, un corgi stătea ghemuit. Încet, coboară din mașină Da, era el!
Dodo! strigă Ion.
Câinele întoarse capul mirat. Prudente, dar recunoscând mirosul, Dodo s-a apropiat, s-a lăsat mângâiat și a scos un mic scheunat ca un plânset.
Ion l-a prins cu grijă și i-a spus:
Domnul Ion m-a rugat să te îngrijesc. Vrei să vii cu noi acasă?
Dodo a dat din coadă, s-a strâns la pieptul lui Ion. Atunci, parcă într-un fel ciudat, pe mâinile omului încă se simțea mirosul bătrânului.
Doina plângea de emoție și fericire privind câtă dragoste încăpea într-o clipă.
Toți trei, după ce l-au așezat pe Dodo pe banchetă, se întorceau acasă liniștiți. Acum câinele își găsise stăpâni cărora chiar le păsa.
***
Uite, la ce folosește să fii așa fiu…, mormăi Ion acasă. Cică a aranjat cu câinele…
Nu te supăra pe el. Noi am salvat ce era de salvat. Pe Silviu viața îl va învăța mai târziu să priceapă ce înseamnă să rămâi singur, spuse Doina.
Probabil ai dreptate, răspunse el privind la Dodo ce dormea pe canapea. Visând, își mișca lăbuțele de parcă fugea, iar boticul parcă-i surâdea.
Și Ion știa, ceva-i spunea, că acolo, în vis, Dodo aleargă spre domnul Ion.
Salută-l din partea mea, bătrâne, gândi Ion. Iar, discret, scoase cutiuța cu inelul ascuns de mult timp.
Seara aceea, Ion i-a făcut Doinei cererea, acolo, acasă nu la restaurant, nu festiv, ci sincer, cald, la loc sigur.
Și Doina a zis Da, fără să ezite.
Așa e viața: să nu lași pe mâine ce poți face azi. Unele momente nu se mai întorc.
Asta e lecția: să fii aproape de cine iubești, cât încă ai timp; iar un suflet bun, fie el și de câine, te învață cât valorează o ultimă dorință și iubirea, tăcută, dusă până la capăt.
