Ultima dorință
Nu, nu mă mai întorc acasă oftează Andrei, abia stăpânindu-și durerea. Și pe Crina n-o să o mai văd niciodată. Plănuisem să-i cer mâna… Nu am mai apucat… De ce naiba tocmai mie mi s-a întâmplat asta?
Hai, nu vă panicați așa, stați liniștit îi zâmbește asistenta, văzând cât de palid era băiatul adus cu Salvarea. O să fie bine, să știți.
Mă îndoiesc… abia a mai putut să răspundă Andrei.
Apoi se uită tăcut, cu groază în ochi, la oamenii din spital care îl pregăteau de operație.
*****
Andrei nu a suportat niciodată spitalele.
Spaima asta o are încă din copilărie acolo mereu îl durea ceva, iar cel mai rău era că nimeni nu-și cerea scuze vreodată pentru toate traumele sufletești pe care le îndura.
Hai, Andrei, ce-i cu tine, de ce plângi atâta? râdea asistenta care-i lua sânge din deget. Ești băiat mare, la toamnă mergi la școală și tot așa faci? Ți-e rușine?
Se uita la ea printre lacrimi, încerca să se smucească, dar nu reușea să fugă din cabinetul de proceduri. Rușine nu-i era, dar îl durea și se simțea nedreptățit.
Și când se întorcea cu mama acasă de la policlinică, tot drumul nu vorbea decât despre cum nu va mai călca acolo niciodată.
Chiar așa a zis: Mai bine mor, dar eu nu mai calc prin spitale, m-au terminat! a anunțat hotărât Andrei.
Dragul meu, nu mai spune așa ceva… încerca mama să-l liniștească. Doctorii sunt acolo ca să ne ajute să fim sănătoși și să trăim mulți ani. Nu trebuie să-ți fie frică de ei.
Sigur, sigur… a mai pufnit Andrei și s-a uitat la degetul din care parcă i-au luat jumătate de suflet. Să se trateze ei, pe mine să mă lase-n pace!
Nici nu vă mai spun ce-a fost când au reușit ai lui cu forța să-l ducă la stomatologie, să-i scoată o măsea! S-a zbătut așa și a țipat de-l auzeau și trecătorii de-afară.
Așa amintiri are el despre spitale deloc plăcute.
Normal că, ajuns matur, Andrei nu putea suporta nici spitalele, nici medicii.
Îi evita cum putea, dar, după norocul lui, tot a ajuns odată la urgență. Cu apendicită. De durere s-a torsionat, încât Crina a fost nevoită să cheme Salvarea.
Nu-i nevoie, lasă, că trece… se ruga Andrei.
Ce ai, ești nebun? Văd cât de rău ți-e. Cred că-i apendicită. Am avut și eu, știu cum e.
Așa că, la final, Andrei, fără voia lui, s-a trezit la Spitalul Municipal nr. 6 din Chișinău.
Crede-mă, nici nu vrei să știi ce-a simțit Numai când s-a gândit că or să umble chirurgii prin măruntaiele lui, era deja leșinat. Iar când a văzut doi brancardieri întunecați că trec pe coridor cu targa pe care era cineva care tocmai plecase, s-a simțit cu totul pierdut.
Asta a fost, nu mai văd eu casa… oftează Andrei, cu lacrimi în ochi. Și Crina nici nu i-am spus ce simt. De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?
Stați, că totul o să fie bine îi zâmbește asistenta, văzând cât de palid era băiatul adus cu Salvarea. Operația e simplă, important că ați venit la timp. Altfel puteau să apară complicații.
Operația chiar a fost fără probleme, nimic din ce se temea Andrei nu s-a întâmplat. Nici nu a simțit mare durere. Primul lucru pozitiv despre spital, după atâția ani.
L-au adormit direct pe masa de operație, iar când s-a trezit, răul trecuse. Tot în aceeași zi a ajuns în salon normal.
Până dimineața a dormit ca un prunc, se trezea doar când asistenta îi schimba perfuzia, apoi adormea la loc.
Dimineața
dimineața a văzut că în salon e un bătrânel.
Numai pe asta nu, oftează Andrei. O să-mi spună toată viața lui, taman chef de povești am acuma…
Nu avea chef de vorbă cu nimeni. Vroia liniște și să nu-l deranjeze nimeni. Nici măcar Crinei nu i-a dat telefon doar i-a trimis mesaj că e bine și-a ascuns telefonul. Da, chiar asta simțea: că toate planurile i s-au dat peste cap.
De mai bine de un an locuia cu Crina și, chiar ieri seară, voia să-i ceară mâna. Rezervase masă la un restaurant, aranjase cu muzicienii să-i cânte piesa favorită a Crinei, iar chelnerul trebuia să-i aducă desertul cu inelul pentru logodnă.
Vroia s-o facă ca la carte.
Dar nu i-a ieșit… Soarta i-a jucat altfel. În loc să discute despre nuntă, stătea pe patul de spital, cu un bătrân la cap.
Mirarea a venit când a observat că bătrânelul nici nu-l băga în seamă. S-a salutat cu el, apoi a tăcut toată ziua. Doar murmura ceva subțire, când încerca fără succes să sune pe cineva la telefon. Toată ziua a stat cu ochii în telefon, până i s-a descărcat.
N-avea încărcător la el. Acasă l-a uitat, grăbit cum era.
La personal nici n-aveau vreo antică pentru telefonul lui cu butoane.
Când s-a uitat la telefonul stins, i-au dat lacrimile. Atunci Andrei s-a simțit aiurea și un pic rușinat omul chiar părea să aibă o necaz mare.
După câteva minute, Andrei s-a ridicat încet de pe pat și l-a întrebat pe bătrân dacă e bine.
Nu pot să dau de feciorul meu i-a zis trist bătrânul.
Știe că sunteți în spital? întreabă nedumerit Andrei.
Știe oftează bătrânul. I-a spus asistenta când am ajuns aici, dar nu vrea să vorbească cu mine. Ne-am certat acum jumătate de an, chiar înainte de ziua mea. Voia să mă dea la azil, să vândă casa, dar n-am acceptat. Nu pentru casă…
Îi povestește lui Andrei că a ajuns cu infarct, medicii l-au stabilizat, dar i-au zis de la început că fără operație nu va scăpa.
Poimâine am operația oftează omul. Dar mie mi-e frică să nu mor până atunci.
Hai, nu vă gândiți la prostii îl încurajează Andrei. Uite și mie mi-au scos apendicele ieri și uite-mă viu!
Bătrânul a zâmbit, dar n-a mai zis nimic despre diferența dintre operațiile lor.
Am doar câinele acasă… Pe stradă. Asta mă apasă cel mai tare. Vroiam să-l rog pe fi-miu să aibă grijă de Bobiță, dacă nu mă mai întorc. Ori măcar să-l dea cuiva de treabă. Vecinii au destule animale, nu cred săl ia cineva. Feciorul meu putea să-mi împlinească și ultima dorință Oricum, casa îi rămâne, pe care oricum abia aștepta s-o vândă. Dar nu-mi răspunde la apeluri. Nici când a sunat asistenta n-a vrut să vorbească cu mine. Asta e…
Păcat zice Andrei mai mult pentru el.
Sufăr pentru Bobiță al meu. Cine are să îngrijească de el acum? Cum o să trăiască el pe stradă?
Bătrânel ăsta-i cam dus gândește Andrei. În două zile are operația și pe el îl doare de un câine dar când i-a povestit cum l-a găsit și ce înseamnă el pentru el, Andrei și-a schimbat părerea.
Fix de ziua mea l-am găsit cu jumătate de an în urmă. Feciorul n-a sunat să mă felicite. Nici alte rude n-am. Soția mea, Dumnezeu s-o ierte, a murit de cinci ani. Totuși, înainte de ziua mea, am visat-o. Era cu un câine-n lesă și-mi făcea cu mâna veselă. A doua zi, când am ieșit la cumpărături, pe ploaie era, așa rece, am găsit câinele legat la balustradă, lăsat acolo. Nimeni nu știa de el. Am stat cu orele așteptând poate îl caută cineva. N-a apărut nimeni. L-am luat acasă.
Și Bobiță a rămas la dumneavoastră?
Da, l-am luat cu mine. Parcă mi l-a trimis soția de sus, să nu fiu singur Sună nebunește, dar așa am simțit, zâmbește bătrânul. Cu fi-miu nu prea am vorbit de-atunci.
Poate toate-s cu un scop pe lumea asta, a zis Andrei, doar ca să nu-l supere.
Ne-am înțeles de la prima zi. Am pus afișe peste tot să văd dacă-l caută cineva, dar nimic. Cred că așa trebuia să se întâmple. Bobiță nu-i doar un câine pentru mine. E ca sens în viață, la bătrânețe. Altfel ar fi tare gol.
În seara aceea, Andrei s-a tot gândit la câinele abandonat și la fiul bătrânului, ce nu răspundea la telefon…
Dacă ciudat om poți fi, să știi că tatăl tău e internat, să-l lași fără răspuns
Noaptea, Andrei a visat un câine maidanez, pe care l-ar fi recunoscut ca Bobiță. Mergea trist, cu ochii umezi, pe străzi pustii, parcă-și căuta stăpânul.
Iar Andrei parcă-l urmărea peste tot, fără să știe de ce, doar că simțea că așa trebuie…
S-a trezit brusc, când bătrânul începu să gâfâie, ținându-se de piept, ca și cum îl strângea ceva tare.
Să chem un doctor? întreabă Andrei speriat, sărind din pat.
Nu, nu încă Pune mâna pe telefon, te rog. Să-l chemi pe Sergiu, fiul meu. Am numărul ăsta pe foaia de pe noptieră. Să-i spui să vină, dacă poate vreau să-l văd pentru ultima oară. Iar dacă nu, măcar să aibă grijă de Bobiță. Măcar atât să știu, că nu rămâne el singur pe lume
Andrei a ezitat o clipă, dacă să cheme întâi medicul sau să-i împlinească dorința, dar până la urmă a pus mâna tremurândă pe telefon, a luat hârtia de pe dulap și a format numărul scris cu litere stângace.
Alo, domnul Sergiu? Eu sunt coleg de salon cu tatăl dumneavoastră voia să-i spună și numele, dar abia atunci și-a dat seama că nu apucaseră deloc să se prezinte între ei.
Sunt Vasile Stănescu gâfâie bătrânul.
…Domnul Vasile, continuă Andrei. I s-a făcut rău, vrea să-l vedeți. Poate veniți la spital.
Ce, moare? răspunde sec Sergiu. La care spital e? La Municipal, nu?
Da, la Municipal, salonul 314, etajul trei.
Andrei i-a dictat și adresa, apoi a alergat către asistenta de gardă, noroc că era pe hol. I-a explicat, apoi s-a întors la Vasile.
Cum vă simțiți, domnule Vasile? îl ia de mână îngrijorat. Acum vine asistenta să cheme medicul. Țineți minte, nu renunțați! Și fiul dumneavoastră a zis că vine. O să ajungă până la dimineață. Haideți, nu închideți ochii!
Inima lui Vasile Stănescu s-a oprit până să ajungă doctorul în cameră.
A verificat pulsul, a privit în ochi, apoi a șuierat ceva printre dinți și a ieșit. După vreo 20 de minute, au venit brancardierii aceia pe care Andrei îi văzuse în prima zi.
*****
Practic, a murit în brațele mele i-a spus Andrei a doua zi lui Sergiu, când a venit la spital.
Bine că a murit așa a zis sec Sergiu. Unii ajung să spele bătrâni, de-ți vine să fugi din casă. Și când să ai timp, că am familie, serviciu Măcar așa…
Domnul Vasile v-a lăsat un singur lucru pe suflet: să vă ocupați de Bobiță, câinele lui, să-i găsiți stăpân bun.
Câinele? Da, știu, adusese un maidanez pe cap. Eu i-am zis că la azil e mai bine, acolo avea grijă cineva de el. Dar nu, din cauza lui Bobiță a rămas singur Acum, sincer, la cine folosește un câine bătrân?
Era ultima dorință a tatălui dumneavoastră, l-a privit apăsat Andrei. Și oricum casa îi revine dumneavoastră. Poate măcar atât o să faceți pentru el.
Sergiu s-a uitat straniu la Andrei, n-a zis nici un cuvânt. A luat de pe noptieră vechiul telefon și foaia cu numărul său. A ieșit pe ușă, trântind-o. Nici nu s-a întors. Nici măcar nu a mulțumit.
Andrei s-a întins pe pat și s-a gândit: îi părea atât de rău de bătrânel Avea 77 de ani, dar oameni trăiesc și mai mult. El ar mai fi putut trăi, cu cineva aproape.
Viața e ciudată uneori… Iar Bobiță Acum e un câine fără stăpân, nimănui nu-i pasă.
Nu cred că Sergiu ăsta o să-i poarte de grijă lui Bobiță, gândea Andrei. Casa o vinde, câinele ajunge în stradă. Poate dacă are noroc și-l ia vreun vecin. Dacă nu…?
Noaptea aceea, Andrei l-a visat pe Vasile Stănescu umblând pe străzi cu ochii umezi, strigându-și câinele și tot nimeni nu-i răspundea. Se tot uita Andrei, fără să poată face nimic. Nu-și amintea când a mai plâns ultima dată. Demult…
S-a trezit la fel de abătut și acasă. Crina a observat.
Andrei, totul e ok cu tine?
Da, e bine. Doar că mă gândesc la ceva…
La ce?
A stat cu mine în salon un moș, Vasile Stănescu. L-au adus cu infarct și trebuia să-l opereze, n-a apucat. Avea un câine, Bobiță. Singurul lui suflet la bătrânețe…
Nu avea altă rudă?
Doar un fiu, Sergiu, care n-a mai dat pe-acasă de ani de zile. I-a spus de câine dar n-a interesat pe nimeni. Casa contează mai mult, așa a și întrebat agentul imobiliar când poate s-o vândă și dacă trebuie să aștepte jumate de an…
Andrei, hai să mergem până la casa aceea, vedem dacă găsim câinele. Dacă e tot singur, îl luăm la noi.
Serios? Tu n-ai nimic împotrivă?
Din contra, ar fi minunat să avem un animal. Vom merge împreună la plimbare, e fain.
Ok, dar de unde luăm adresa?
Cred că la spital e notat undeva. Lasă, mă ocup eu. O să cumpărăm și ceva de mulțumit la registratură o ciocolată și o cafea bună, să fie.
Și chiar așa, o cafea și o ciocolată i-au îndulcit pe doamnele de la registratură. Când Crina a zâmbit și a explicat de ce au nevoie de adresă, funcționara i-a scris repede pe o hârtiuță, după ce s-a uitat să nu fie altcineva pe hol.
După vreo 50 de minute, Andrei și Crina ajunseseră la casa lui Vasile, undeva la marginea orașului.
Casa era încuiată și nimeni nu părea prin preajmă. De după gard a ieșit o vecină.
Căutați pe cineva? îi întreabă. Că-n casa aia nu mai locuiește nimeni.
Știm, am venit după ce a trecut domnul Vasile… Am fost cu el în pat la spital. A murit la mine în brațe.
Vai! Un om așa bun n-o să mai fie Dumnezeu să-l odihnească. Fiul lui nici n-a organizat pomenire, nimic, doar l-a îngropat repede și deja vrea să vândă casa. Bobiță… Cățelușul? L-am văzut. Zile în șir nu s-a dezlipit de poartă, aștepta să vină Vasile. Iar noaptea, când Vasile a murit, a urlat toată noaptea. Și așa de atunci. Sergiu a venit doar să strângă niște lucruri, a țipat la Bobiță și-a plecat cu el. Acum nu știu unde s-a dus.
Știți ceva despre Bobiță? Cum arată?
Da, e mic, cu blăniță aurie, tare simpatic. Stați, am o poză în telefon. Uitați!
Era un corgi drăguț
Mamă, ce scump! zice Crina. Pe unde a ajuns câinele, nu v-a spus?
A zis că i-a găsit om, dar nu mă mir. Sergiu nu suporta animalele nici când era copil. Ce să zic, s-a nimerit prost, că Vasile era un om lumină, iar feciorul lui, parcă făcut din alt aluat
Au mulțumit pentru informație și s-au dus, amândoi triști, cu sufletul încărcat. Dacă ar fi venit cu o zi mai devreme, poate ar fi găsit câinele…
S-au plimbat pe străzi, întrebând oamenii dacă au văzut un corgi fără stăpân, dar nimeni nu l-a remarcat.
Andrei i-a dat mesaj lui Sergiu, dar omul l-a trecut la bloc, nici să răspundă, nici să-l caute.
Poate totuși are noroc Bobiță, a zis Crina, încercând să fie optimistă. Mai bine să te agăți de speranță, decât să te cobori în tot ce-i mai rău.
Și atunci, a intervenit… soarta.
A intrat Crina pe ocolitoare, că se făcuse blocaj în centru. După câțiva kilometri, încetinește brusc și arată cu degetul la un câine stând resemnat pe marginea drumului.
Andrei, pare Bobiță? întreabă Crina.
Seamănă, zice Andrei. Hai să vedem.
Au coborât lângă el, încet. Cu cât se apropiau, era clar: e Bobiță! Stătea cu spatele la ei, dar la nume a tresărit, s-a întors mirat și… recunoștea mirosul.
Bobiță! a strigat vesel Andrei. Bobiță, hai cu noi, nu-ți fie frică. Am fost cu stăpânul tău la spital, mi-a spus să mă ocup de tine. Vrei să vii la noi acasă?
S-a așezat lângă el și a întins mâna. Bobiță l-a privit atent, s-a apropiat și a dat din coadă. Parcă simțea mirosul stăpânului său și a înțeles că poate avea încredere.
Andrei l-a mângâiat lung, iar Bobiță a început să lăcrimeze, dar și să se bucure. Crina plângea și ea, bucuroasă. Se uitau la Bobiță cum se lipea de Andrei, ca și cum l-ar fi cunoscut întotdeauna.
La scurt timp, toți trei erau în mașină, în drum spre casă, fericiți.
Andrei și Crina erau recunoscători vieții pentru întorsătura ei neașteptată că au găsit câinele chiar când se resemnaseră.
Iar Bobiță era efectiv fericit că a dat peste niște oameni care chiar aveau grijă de el. Știa, parcă, că nimeni nu o să-l lase pe drum, precum o făcuse Sergiu.
De acum are o altă casă, niște stăpâni noi, dar buni. Și niște mâini care încă păstrează mirosul lui Vasile. Ce poate fi mai frumos?
*****
Uite-așa fecior să ai mormaia Andrei, întors acasă. A avut grijă de câine, cum să nu Îmi vine să-l trag de urechi!
Lasă, Andrei, nici nu vreau să-l mai văd. Bobiță e cu noi, asta era important. Iar Sergiu, la cât rău a făcut, viața o să-l pedepsească singură. Când s-o vedea bătrân, și copiii lui nu-l vor băga în seamă, atunci poate pricepe și el ce-a pierdut.
Probabil ai dreptate… a oftat Andrei, uitându-se la Bobiță culcat pe canapea. Dormea și avea un zâmbet mic pe figură, doborât de efort și de atâta liniște.
Andrei știa sigur la cine visa…
Salută-l pe Vasile Stănescu din partea noastră, a gândit în sinea lui, și, încet, a mers la dulap, a scos cutiuța cu inelul de logodnă.
În seara aceea, i-a cerut Crinei mâna. Fără restaurant sau surprize sofisticate, fix acolo, acasă, unde trăise atâtea emoții.
A înțeles că nu trebuie să aștepți vreun moment special, care poate nici nu mai vine.
Trebuie să faci gestul ăsta când simți și cu cine simți, iar Crina a spus da fără să stea pe gânduri.
Asta e povestea…
