Ultima dorință
Nu, acasă nu mă mai întorc oftă apăsat Ion, zvârcolindu-se de durere. Pe Mariana n-o să o mai văd. Voiam să-i cer mâna N-am mai apucat Pentru ce, Doamne, toate astea?
Hai, domnișorule, nu vă mai necăjiți așa tare! îi zâmbi asistenta medicală, remarcând cât de palid devenise băiatul adus de urgență cu salvarea. O să vă faceți bine.
Mă cam îndoiesc mârâi el cu greu.
Apoi, cu ochii cât cepele de mare, urmări pregătirile pentru operație, fără să mai scoată o vorbă.
*****
Ion n-a avut niciodată o dragoste prea mare pentru spitale.
La el chestiunea era veche, din copilărie, unde tot avea ac de furcă cu doctorii: ba îi luau sânge, ba îl țintuiau cu injecții, și culmea, nici nu își cereau vreodată scuze pentru suferințele sufletești pricinuite.
Ei, ce-i cu lacrimile alea, Ionuț? chicotea o asistentă pe vremea când îi înțepa degetul. Ești băiat mare, la toamnă mergi la școală și tu plângi ca o fetiță? Nu-ți e rușine?
Ion, transfigurat de bocet și străduindu-se zadarnic să fugă din cabinet, privea cu reproș. Rușine nu-i era. Durere, în schimb, cu găleata.
Și de fiecare dată când se întorcea cu mama de la policlinică, nu știa cum să spună mai apăsat că nu va mai călca în spital nici picat cu ceară.
Așa a și decretat: niciodată, orice-ar fi! Mai bine mor, dar eu la spital nu mai calc!, declara hotărât.
Hai Ionuț, nu mai spune prostii încerca mama să-l liniștească. Doctorii ne ajută să trăim sănătoși și mai mult timp. Nu ai de ce să-ți fie frică.
Da sigur, sănătoși, oftează copilul, privindu-și degetul secătuit.
N-ar mai avea sens să povestesc ce-a simțit Ion când, câțiva ani mai târziu, a fost târât la dentist, la o extracție. S-a auzit țipetele și-n Piața Mare.
Așa că nu-i de mirare: adult fiind, Ion avea oroare de spitale și de medici, de le simțea urmele de la o poștă. Se ferea cât putea de tot ce avea miros de asistentă, stetoscop sau halat alb.
Până într-o noapte magică, în care norocul l-a părăsit: colică acută, apendicită. Scoate-l pe Ion din pat.
Durerea îl strângea de parcă un dulău se suise direct pe burtă. Mariana, cu care, de altfel, urma să meargă în oraș la un vin și-un dans, n-a avut altă alegere decât să sune la salvare.
Liniște, că trece de la sine șoptea el printre dinți.
Cum să nu chem salvarea? Nu vezi cum te strâmbi? Sigur ai apendicită! Și eu am avut, la fel mă zbăteam.
Așa se face că Ion (din nou, vrând-nevrând) a nimerit la Spitalul Municipal nr.6 din Chișinău.
Puteți să vă imaginați ce-a fost acolo
Când și-a fugit mintea la ce-i vor face chirurgii cu adânca lui interioritate, Ion a dat-o pe funeralii.
Și când vedea doi brancardieri crunt de mohorâți împingându-l pe unul luat de Domnul, i s-a strecurat în sufletul lui dramatic o resemnare groasă.
Gata, nu mai ies viu de-aici Pe Mariana n-am s-o văd Voiam s-o cer, nu am mai apucat! Of, ce soartă de mucenic
Nu vă necăjiți, vă-ntoarceți acasă mai repede decât credeți! încercă o altă asistentă să-i ridice moralul, văzându-l mai alb ca varul.
Cam greu de crezut bombăni el.
Degeaba vă temeți! E operație de rutină. Dacă întârziați, atunci să fi avut motive de grijă!
Operația a mers unsă, și nici urmă de complicații. Era să spunem chiar plăcut: l-au adormit direct pe masa de operație, iar când s-a trezit, toate durerile trecuseră. Ce minune medicală moldovenească!
În ziua aceea a fost mutat în salonul comun.
A dormit tun. Se trezea numai la schimbat perfuzii și apoi iar la visat, ca un împărat bătut de oboseală.
Iar dimineața
Ion a descoperit că mai are un coleg de suferință în salon: un bătrânel, liniștit și firav.
Doar asta-mi mai lipsea! bombăni pe interior. O să-și deșerte tot romanul biografiei pe urechile mele.
Chef de conversație? Nici cât să-l pui pe pâine. Dorea doar liniște. N-a sunat nici la Mariana, doar i-a trimis un scurt mesaj că e bine, apoi a vârât telefonul sub pernă și a început să bolmojească soarta.
Se vede că Ion și Mariana se lălăiseră în împreună de peste un an. Tocmai se hotărâse să-i ceară mâna, pregătise un scenariu de telenovelă: masă rezervată la restaurant, formație de muzică populară, chelnerul să-i aducă inelul în prăjitură. Totul să fie pufos.
Dar, cum îi e norocul moldoveanului, s-a trezit pe patul de spital și nu la restaurant, cu bătrânel la cap.
În mod surprinzător, venerabilul nu a deschis robinetul amintirilor. S-a prezentat doar, a oftat și, în rest, a tot sunat pe cineva ce nu-i răspundea. Seara, i s-a terminat bateria la bătrânul telefon cu butoane, lăsat acasă fără încărcător. O tehnologie care ar fi oripilat și pe cel mai bătrân tehnician de la spital.
A privit lung la ecran și i-au dat lacrimile. Ionuț a simțit un ghimpe în piept. Cum putea să fie așa de insensibil cu moșneagul?
După ceva timp, se dădu jos din pat (vorba vine, un moldovean nu stă de vorbă cu cineva de pe spate!), se apropie și-l întrebă:
Vă e rău? Vă pot ajuta cu ceva?
Nu pot să dau de feciorul meu, Ilie zise bătrânul cu jale. Nu știe că-s la spital?
Bineînțeles că știe O sunat asistenta să-i spună. Dar nu vrea să răspundă. Ne-am înțeles cam prost, mi-a reproșat că nu cedez casa la sat, vroia să o vândă și să mă bage la azil. Dar nu din cauza casei, ci pentru că nu voiam să-mi las câinele, Bumbu.
Apoi bătrânul și-a deșertat jalea: internat cu infarct, stabilizat, dar i s-a spus clar că e musai de operație.
Poate poimâine mă taie șopti moșul. Dar eu, vezi, mă cam tem că mor înainte să apuc să intru la bisturiu.
Eeee, nu vă faceți griji! l-a încurajat Ion. Medicii vă scapă, sigur! Eu am scăpat viu după apendicită, deci vedeți? Sunt bun în carne și oase.
Bătrânul zâmbi slab, dar nu s-a băgat să-i explice diferența dintre un apendice și o inimă crăpată.
Am o singură grijă, Bumbu. Am găsit cățelul chiar de ziua mea. Copilul meu, Ilie, nici nu m-a felicitat, restul de rude Doamne ferește! Femeia mea Dumnezeu s-o ierte, a murit acum cinci ani. Dar în noaptea dinaintea zilei mele de naștere mi-a apărut în vis cu cățelul în lesă. Zâmbea așa cald dimineața, am găsit un cățel legat la poartă! Stoarse ploaia, tremura Am așteptat să-i apară stăpânii, nimic. Seara l-am luat să nu-l mănânce lupii și de atunci a rămas cu mine. Bumbu! Dacă aș ști că va avea cine să-i dea o mână de mâncare dacă mor Dar feciorul nu răspunde. Doar la casă visează.
Ați avut o legătură groasă, bădiță! zâmbi Ion blajin, deși nu credea prea tare în vise cu animale din lumea de dincolo.
Moșul oftă și o ținu langa cu istoria lui și a lui Bumbu. Ion stătea cu gândul acasă, la Mariana, dar, ciudat, avea un nod în gât; îi părea rău de câine.
A adormit, visând un cățel maidanez care cutreiera Chișinăul cu ochii în jos, ca și cum ar fi așteptat pe cineva. Ion de vis tot după el umbla, cu o sentiment ciudat că trebuie.
Se trezește speriat: bătrânul gâfâia rău, ținându-se de piept.
Chemați doctorul? întrebă Ion.
Nu, lasă, adu-mi telefonul să-l suni pe Ilie. Vreau să mă ierte sau măcar să aibă grijă de Bumbu după ce nu mai sunt. Numărul e pe bilet, pe noptieră.
Ion, cu mâinile tremurânde, a tastat numărul și a sunat.
Alo, Ilie? Sunt colegul de salon al tatălui tău Badea Vasile E rău tare, ar fi bine dacă vii. Poate nici nu mai apuci să-i spui adio.
Moare, oare? Hm, și e la spitalul 6? Bine, văd eu
Ion și-a spus și adresa, apoi a alergat să trezească asistenta, care dormea pe coridor cu fruntea pe masă.
Când s-a întors, era cam târziu. Bătrânul deja zâmbea așezat, cu ochii pierduți.
Inima lui Vasile s-a oprit exact cum se prevăzuse în roman.
La scurt timp, doi brancardieri apăruți cu noaptea-n cap i-au luat trupul din salon.
*****
Tatăl tău a plecat pe lumea cealaltă chiar lângă mine, i-a spus Ion lui Ilie, care apăruse abia a doua zi.
Las’ că-i bine așa N-a suferit nici el, nici alții. Că știți cum e rămân bătrânii la pat și te leagă cu lanțul grijilor. Am serviciu, familie Noroc că obțineți repede ce vă doriți!
A lăsat o rugăminte ultima, pentru Bumbu, cățelul. Măcar cu asta îl poți ajuta. Oricum rămâi cu casa zise Ion cu reproș.
Ilie ridică nepăsător din umeri, băgă la buzunar telefonul și biletelul cu numărul scris de tată-său, și ieși, trântind ușa.
Ion rămase, gândindu-se iar la bătrân. Păcat, avea 77 de ani, dar sunt oameni care ajung și la o sută. Și poate că și el putea. Dar soarta nu a avut chef de el.
Câinele rămăsese singur Ilie ăsta nu cred că o să facă ceva pentru Bumbu. Vinde casa și cățelul rămâne pe drumuri. Bine dacă îl hrănește cineva. Dacă nu
În noaptea aia, i se arătă Vasile în vis, căutându-și disperat cățelul pe străzile Chișinăului, cu lacrimi șiroind bărbiei. Ion plângea și el, deși nu-și amintea să o mai fi făcut de ani buni, de când promisese că nu o să bocească ca o fată.
Zile bune a tot visat la asta și, chiar acasă fiind, nu reușea să se liniștească.
Ionuț, ceva nu-i în regulă cu tine. Ai vrun necaz? îl iscodi Mariana.
Nu, stau și mă gândesc Am avut coleg de salon, un bătrânel, Vasile a murit înainte de operație, și a rămas Bumbu, câinele, pe drumuri.
Dar nu are rude, care să-l ia?
N-are, Ilie, ăsta, fi-su, n-a dat doi bani, și n-a răspuns la niciun apel. Când a venit, era doar interesat de casă, nu de Bumbu. L-am auzit cum întreba de notar și de vânzare la agentul imobiliar Asta mă doare, nici măcar nu știu dacă Bumbu a supraviețuit. Nemernic, ce om!
Hai să mergem să vedem! Dacă-i pe undeva, îl luăm acasă.
Pe bune? Nu te deranjează câinele?
Deloc. Chiar mi-ar plăcea să avem un patruped. Ieșim la plimbări împreună, minunat!
Minunat, minunat Dar nu știu adresa! s-a întristat Ion.
O rezolv eu, lasă. Dar trebuie să trecem pe la magazin să luăm o cafea bună și ciocolată.
Şi, Doamne, ciocolata și cafeaua fac minuni: doamna de la recepție, intransigentă ca o educatoare din grădiniță, a făcut ochi mari la bunătăți, a ascultat povestea și a notat pe fugă adresa lui Vasile pe-un hârtie.
În vreo jumătate de oră, Ion și Mariana erau la poartă.
Au scos capul pe după gard, au inspectat bătătura dar nici urmă de câine.
O vecină a ieșit:
Bună ziua! V-ați rătăcit? Că aici nu mai stă nimeni.
Da, știu, spuse Ion. Am stat cu Vasile în spital. A murit
Of, păcat de el, domnule! Bun om. Cum altul nu mai găsești Dumnezeu să-l ierte! Da Ilie, fi-su, nici n-a făcut pomană cum trebuie. A tăcut și a dat uitării tot Și acum numai la bani visează. O, lumea!
Avea un cățel, Bumbu. Nu l-ați văzut?
Ba cum nu?! O stat zile la rând la poartă, privindu-și stăpânul și-așteptând să se întoarcă acasă. Seară de seară urla a jale. În noaptea în care a murit Vasile, a urlat spre cer până dimineață. Ilie l-a certat și l-a luat de pe acolo. Cică ar fi găsit cui să-l dea, el nu l-a vrut deloc. Cum Dumnezeu poate să fie cineva atât de rece? Nu știu ce s-a întâmplat cu căţelul Da vă arăt poza, stați să scot telefonul
Femeia le arătă o fotografie: un corgi, mic, frezat, ochi ca de caramel.
Ce drăguț! chicoti Mariana. V-a spus Ilie cui l-a dat?
Ba nu, zise doar că l-a rezolvat. El nici când era copil nu suporta animale Ce să fac, lumea s-a stricat!
Au mulțumit și au plecat, triști amândoi. Se târau gânduri urâte: dacă l-au abandonat aiurea pe bietul Bumbu?
Au cotrobăit în jur, au întrebat nimeni nu descoperise corgi-ul bătrânului. Când a încercat Ion să-l sune pe Ilie, l-a aflat pe lista neagră. Telefonul respingea apelul automat.
Să sperăm că-i bine măcar spuse Mariana, deși nici ea nu prea credea.
Onde de destin, totuși! La întoarcere, pe un drum ocolitor, la marginea șoselei, stătea un câine care semăna perfect cu Bumbu din poză.
Nu pare el? șopti Mariana.
E posibil! Hai să vedem
Se dau jos din mașină, vin încet spre cățel. Acesta se uită cu băgare de seamă, gata să o taie.
Bumbu! exclamă Ion. Bumbu, hai la noi, băiete! Pe stăpânul tău îl cunosc, mi-a spus să am grijă de tine!
Cățelul a luat poziție de stâlp, mustăcește, miroase Și, mirați, Ion și Mariana văd cum Bumbu dă din coadă, se lipește de Ion, capul la piept, ochii umezi.
Parcă îl recunoaște miroase a Vasile, a boală și om bun.
Și Ion, mângâindu-l, a simțit și el ceva ciudat: liniște, o căldură molcomă.
Mariana abia își stăpânea lacrimile: Bumbu îi găsise, îi primise.
Toți trei s-au urcat în mașină și au pornit acasă, fericiți și liniștiți ca după o mare furtună.
Asta da glumă de fiu! oftă Ion acasă. A rezolvat câinele!
Las, dragul meu! Important e că Bumbu e cu noi. Pe Ilie îl ajunge câte o steluță de noroc sau o lecție amară, la bătrânețe. Se întoarce roata, nu te teme.
Sigur zise Ion, privind la Bumbu care, tolănit pe fotoliu, sforăia încet, visând, probabil, cum fugea după Vasile
Și atunci Ion ieși tiptil, să nu-și trezească patrupedul, scoase cutiuța cu inelul și în acea seară i-a cerut mâna Marianei. Nu la restaurant, nu cu mare fast. Dar sincer, din inima.
Și Mariana, fără să clipească, i-a spus DA.
Asta da poveste moldovenească, nu?
