8 martie
Astăzi iarăși am stat la telefon cu Larisuca mea și aproape că am spart urechile vecinilor de bucurie. Ați luat apartament cu credit? Vai, ce minunăție, fetița mea! Nici nu pot să spun cât de fericită sunt!
Am auzit cum râde pe fir și cum la capătul celălalt Ilie, ginerele meu, zice ceva în fundal.
Mamă, nu mai țipa, or să audă vecinii…
Să audă, zic eu! am râs și eu. Când ne pot invita să vedem cuibul? Azi? Mâine? Făceam și eu plăcinta aceea cu mere, cea care-i place lui Ilie.
S-a lăsat o scurtă tăcere la celălalt capăt.
Sâmbătă poți veni, tocmai aranjăm mobila.
Sâmbătă. Parcă mă văd și acum: stăteam în mijlocul sufrageriei scăldate în lumină, mă învârteam încetișor și priveam tavanul înalt, ferestrele largi, tencuiala proaspătă. Bloc nou, miros de vopsea și lemn crud.
Uite câtă bucătărie! Larisuca m-a dus pe hol. Și balcon închis, acolo putem lăsa căruciorul.
Ce frumos, mamă! am mângâiat peretele nou. Ilie, ai făcut treabă bună!
El a ridicat din umeri.
Ne străduim, doamnă Mariana.
La masă am luat a doua felie de plăcintă și de abia atunci am zis, ceea ce îmi stătea pe suflet toată dimineața:
Am avut atâtea griji pentru voi, nu vă dați seama. Larisa însărcinată în luna a șaptea și tot pe chirii, la mila proprietăresei! Dacă vă ruga să plecați? Cum să stea omul cu inima-n gât?
S-au uitat unul la altul cu ochii; am văzut cum fiica mea își strânge buzele.
Mamă, ne-am descurcat.
Da, se vede… am lăsat furculița jos. Eu nu am închis ochii nopțile, mă gândeam: ce faceți voi acolo, dacă se întâmplă ceva? Un copil are nevoie de stabilitate, de un acoperiș.
Ilie a tușit, împingând farfuria.
Plata la bancă nu-i mică… dar ne-am făcut socotelile.
Mare rată? m-am încruntat.
E… suportabilă, a sărit Larisa. Pentru Chișinău, e normal.
Am privit la Larisa, la umerii ei încordați și la Ilie care studia tacticos modelul feței de masă. Era clar că le e frică, dar n-o recunoșteau.
Ascultați aici, am zis ferm. Vă ajut, fără discuții. Și părinții lui Ilie au zis că pun și ei umărul?
Au promis, a aprobat ginerele. Mama a zis că lunar cât poate, ne ajută.
Iaca așa! m-am lăsat pe spătar. O să vă descurcați împreună, nu sunteți singuri în lume.
Larisa mi-a zâmbit, dar neliniștea nu i-a dispărut din ochi.
Când s-a născut Daniel, în martie, băiat mare, sănătos, gălăgios, am venit săptămânal la ei, găteam supe, spălam scutece, ieșeam la plimbare cu căruciorul pe lângă blocurile noi.
Viața părea pe făgaș. Ilie a fost avansat la serviciu, iar Larisa plănuia deja al doilea copil.
După doi ani, s-a născut Doina și iarăși a răsunat casa de țipete vesele și jucării împrăștiate. Nopți albe, dar multă bucurie. Mă uitam la Larisa și la ochii ei fericiți și credeam că e bine totul.
Apoi, l-au dat afară pe Ilie.
Nu am aflat imediat. Larisa ocolea subiectul, zicea că sunt doar obosiți. Când am venit fără să anunț, am găsit-o plângând peste o grămadă de hârtii.
Nu mai facem față, mamă… șoptea Larisa. Trei luni restanță. Banca sună zilnic.
Cum am putut, am adunat bani de la rude, de la vecini. Dar nu a fost destul. Părinții lui Ilie abia se mai țineau pe linia de plutire, mai ales după ce socrul a ajuns la spital.
Peste jumate de an, au pierdut apartamentul.
Mă aflam la prietena mea, Vera, și mă uitam la ceașca de ceai fără să pot sorbi.
Stau în garsonieră, Vera, vă închipuiți? Doi copii! Daniel are patru ani, Doina doi. N-au unde să crească, aleargă unul peste altul. Și patru oameni în aceeași cameră!
Vera dădea din cap, mâhnită.
Of, Mariana, groaznic!
Eu le-am zis: “O să reușiți!” am început să plâng. Am promis că-i ajut. Dar ce pot eu? Pensia mică, abia găsesc ceva de lucru din când în când. Eu i-am încurajat, le-am dat speranță!
N-aveai de unde ști cum se întoarce viața.
Da, dar asta nu-i alinare nici pentru copil, nici pentru Larisa!
Viața mergea, tiptil…
Până la urmă, Larisa și Ilie au închis datoria la bancă, o veste bună după atâta amar.
Și acum? am întrebat-o pe Larisa.
Strângem iar pentru propria locuință. Poate ceva mai modest, a oftat.
Să fie ce-o fi, am zis și eu. Numai să fie al vostru.
Încă doi ani au trecut. Daniel a împlinit șase ani și am venit la ziua lui cu o cutie uriașă, abia o căram sub braț. Am ales setul de construcții perfect, am dat roată magazinului ore întregi ca să-l găsesc cu mașinuțe și garaj, cum dorea el din iarnă.
Buni! a sărit pe mine Daniel, se agăța de gâtul meu. Pentru mine e?
Pentru tine, dragule! l-am pupat în creștet. Și mai am ceva.
Am scos un plic și l-am întins. Daniel l-a deschis și i s-au mărit ochii.
Cât e aici?
Cinci mii de lei moldovenești, începi să strângi pentru telefonul la care visezi. Buni o să mai pună, să-l ai cât mai repede.
Daniel a cusut plicul la piept și a fugit la Doina să-i arate cadourile. Larisa stătea în pragul bucătăriei și urmărea în tăcere scena, dar nu i-am dat importanță.
Peste două săptămâni, am sunat la Daniel.
Salut, buni!
Ce faci, puiule? Cum îți merge?
Bine! a început să vorbească repede. Mi-au luat haine de vară, pantaloni scurți, tricouri, și adidași cu luminițe!
M-am încruntat.
Ce haine? De unde au luat părinții bani?
Mama a folosit banii ce mi i-ai dat tu, a răspuns fără griji Daniel. A zis că telefonul mai așteaptă, că era mai important să am haine pentru vară.
M-a străbătut ceva fierbinte și greu în piept.
Cheam-o pe mama, am spus încet.
Nu poate, e ocupată.
Atunci te pup, puiule.
Am închis și am rămas nemișcată minute în șir. Parcă îmi revine rolul de a o educa pe fiică-mea!
A doua zi dimineață am plecat la Larisa.
Cum ai putut? izbucnii. Am dat banii aceia lui Daniel, nu ție!
Larisa a oftat și și-a acoperit ochii.
Mamă, liniștește-te.
Ce să mă liniștesc? Copilul visa la telefon! Pentru asta i-am dat banii! Tu i-ai risipit!
Fața Larisei a devenit de piatră.
Mamă, am făcut ce trebuia.
Să cheltui banii altuia? am rămas perplexă. Pe pantaloni scurți?
Avea nevoie de haine, a răspuns calm. Nu aveam de unde lua alți bani.
Dar să mă întrebi nu puteai? Să mă consulți? am pășit după ea.
Nu, mamă, a dat din cap. În casa mea, eu hotărăsc cum se cheltuie banul. Nu te privește.
Nu mă privește? Cum folosiți voi banii? Ați pierdut și apartamentul! Clar că nu vă pricepeți!
Larisa s-a făcut albă ca varul, dar nu a zis nimic.
Acum luați și banii copilului, nu mă puteam opri. Rușine! Mare rușine!
Mamă, te rog… pleacă.
Am întors spatele și am plecat fără să-mi iau rămas bun. Mă ardeau nervii. Fata mea nu doar că a greșit, dar m-a și alungat! Ei las’, o să vină ea să ceară iertare!
A trecut o lună. Larisa nu a mai dat niciun semn, nu a răspuns la mesaje.
Am mers iar la Vera, storceam șervețelul printre palme.
Mă leapădă, Vera, nu mă lasă la nepoți, nu răspunde la telefon.
Vera mi-a turnat ceai.
Da tu ce i-ai zis?
Adevărul! am răbufnit. Că nu se pricepe la bani, că-i fără cap!
I-ai dăruit banii lui Daniel?
Da…
Păi, de-ai dăruit, nu-s ai tăi! mi-a spus Vera. I-ai pus în mâna copilului, nu mai erau ai tăi.
Dar erau pentru telefon!
Au folosit pentru haine și copilul avea nevoie! Ce-i mai important, haină pentru vară sau telefon?
Am vrut să replic, dar Vera m-a oprit.
Și nu trebuia să amintești iar de credit. Au muncit și ei, s-au luptat cu tot ce-au putut. Iar tu i-ai certat.
Din drag, Vera… mă doare sufletul.
Te doare, știu. Dar uite că îi doare și pe ei. Poate tu să suni prima? Să-ți ceri scuze?
Am strâns din buze, mi-am tras privirea spre fereastră. Eu sunt mama. Eu vreau doar binele lor…
