Tu lumea mea
Demult, pe când serile coborau tăcute peste străzile Chişinăului, iar fiecare zi părea altă viaţă, stăteam deseori lângă pătuţul Silviei. Fetiţa mea dormea liniştită, cu obrajii rotunjori îmbujoraţi, genele lungi aruncând umbre diafane şi privirea senină făcând-o să pară un înger coborât în casa noastră. Ridicam ochii spre cerul cu stele firave, pe atunci simţind toate greutăţile nopţii şi totuşi, paradoxal, şi toată speranţa care încă nu mă părăsise.
Acum patru ani, în apartamentul nostru răsuna mereu râsul cald al Anei. Îi simţeam degetele moi atingându-mi umărul când trecea pe lângă mine şi ochii ei se opreau pe chipul meu cu o grijă ce nu-şi avea margine. După ea, au rămas amintirile şi mica noastră fetiţă Silvia, rodul iubirii şi al visurilor noastre naive.
Boala a venit pe furiş, ca o umbră rece ce nici nu ştii de unde vine oboseală, apoi migrene, nopţi nedormite cu gândul că o fi stresul, o fi obişnuit de la lucru. Bătusem la multe uşi de doctori, făcusem toate analizele, dar cuvintele lor rămâneau vagi, leacul amăgitor. Când într-un târziu ne-au spus adevărul, era deja prea târziu să mai avem vreo speranţă neşubredă. Atunci am ştiut, fără să stau pe gânduri, că trebuie să fiu doar alături de Ana. Am lăsat serviciul se sfătuiau toţi să nu mă pripesc, că bani putem face şi după, dar timpul cu Ana era mai scump ca orice leu moldovenesc pus deoparte pentru maşina nouă.
De-atunci, zilele s-au transformat într-un ţinut de coridoare de spitale, rânduri la cabinete şi coşmaruri de a nu ştii ce va urma mâine. Am ţinut-o de mână la clinici, i-am citit cu voce şoptită Poveşti de la Humuleşti când nu se mai putea ridica din pat, iar când nu mai aveam ce să-i spun, tăceam şi ascultam tăcută-i respiraţie. Atunci mi-am dat seama: nu-i iubire doar fericirea, ci şi a fi stâncă, oricât ar veni peste tine apa
Când Ana a plecat, lumea mi-a rămas cenuşie. Zilele se trăgeau una după alta, toate la fel, despărţite doar de plânsetul Silviei şi gândul că dacă nu sunt eu, pe cine mai are? Nici nu ştiu prea bine ce era în jurul meu, numai ea conta.
Imediat după înmormântare, a venit mama Anei, tanti Veta. A intrat încet în apartamentul nostru din sectorul Botanica, cu ochii deodată acoperind jucăriile de pe jos, vasele nespălate, patul netreziţ şi tot dezordinea casei.
Doru, trebuie să te odihneşti. O iau pe Silvia la mine. Nu te descurci
Şedeam nemişcat lângă pătuţ. Nici nu m-am uitat spre ea, ci doar am strâns cu mâna marginea plăpumii.
Silvia rămâne cu mine, am zis, de parcă cuvintele ar fi avut rădăcini adânci în suflet.
Dar tu vezi în ce stare eşti? Uite-te la tine! Nu mai semeni cu omul de odinioară! Silvia are nevoie de linişte, de o casă aranjată, nu de un tată care abia mai rezistă.
M-am ridicat, încet, şi am privit-o drept în ochi:
Sunt tatăl ei. Eu am s-o cresc, cum a vrut şi Ana. I-am promis. Orice ar fi!
Tanti Veta a rămas o clipă tăcută, apoi a încercat să-şi oprească lacrimile şi să termine discuţia într-un ton mai blând:
Să ştii că dacă ai nevoie, mă suni. În orice timp, orice-o fi.
A privit încă o dată camera, cu acea abstinenţă a dorului greu şi a plecat. După uşa închisă, a rămas doar liniştea binecunoscută şi răsuflarea egală a Silviei. M-am aşezat la loc, i-am strâns mânuţa caldă între ale mele prezenţa ei era ce mă ancora pe lumea asta, ce-mi dădea putere să mă mişc.
Viaţa s-a schimbat atunci pe vecie. Din glasuri şi râsete, casa noastră a rămas cu doar două voci: a mea şi a Silviei. Fiecare dimineaţă era plină de neputinţă, fiecare gest, oricât de banal, trebuia învăţat de la zero. Nu ştiam nici măcar cum se schimbă scutecul fără să plângă fetiţa, cum o liniştesc noaptea dacă se trezeşte speriată sau cum se fierbe terciul să nu se prindă.
Primele luni au fost doar greşeli. Mă uitam la reţete pe internet, citeam sfaturi şi-i dădeam câteodată mesaj mamei Anei, dar încercând să nu mă dau de gol cât de greu îmi e. Când am reuşit să încălzesc apa la scăldat exact cum trebuia, sau când am legat pentru prima oară fundiţele la rochiţa Silviei, simţeam că am câştigat o luptă.
Apoi, încet, am ajuns să ştiu să sortez hainele la spălat, să încălzesc laptele, să fac supă de zarzavat, ba chiar şi o budincă. Seara, îi cântam Nani, nani, puişor şi îi citeam Capra cu trei iezi imitând vocile personajelor. Mai târziu, am învăţat să-i fac codiţe, deşi la început tot îi prindeam firele de păr în degete.
Acum, Silvia avea patru ani şi era o veselie de copilă, cu întrebări la fiecare minut şi râsul ei care îmi făcea inima uşoară. În clipele acelea, când o vedeam zâmbind, mă simţeam, într-adevăr, tată.
***********
Într-o seară, după ce Silvia adormise, priveam pe fereastră şi gândul mi-a fugit la vremurile când eu şi Ana alegeam mobilier pentru camera copilului, râdeam amândoi că nu ştim să facem pacheţele bebeluşului, visam la cine va fi Silvia când va deveni mare. Un glas subţire m-a readus la realitate:
Tati! Silvia, cu ochii mari şi obrajii aprinşi, mă chema din pătuţ: Ne jucăm?
Zâmbetul mi s-a lăţit de la sine. Am ridicat-o în braţe şi i-am răspuns pe şoptite:
Cum să nu, draga mea? În ce vrei să ne jucăm?
Eu sunt prinţesă şi tu eşti cavalerul meu!
O învârteam, iar râsul ei răzbătea prin toată camera. Am început să construim castele din cuburi colorate, să învingem dragoni şi să aducem magicieni buni în poveste, găsind în fiecare joc micile clipe de fericire. Ana ar fi fost mândră de noi, mă gândeam, iar gândul acesta îmi dădea putere să merg înainte.
Mai spre amiază, ne pregăteam de plimbare. Adunam jucării, apă, câteva biscuiţi şi-o vestă de schimb, toate grupate în săculeţul Silviei. Copila, când a înţeles că ieşim, s-a dus mărunţică la cuier:
Eu singură! s-a străduit să tragă fermoarul la combinezon.
Am ajutat-o să se îmbrace, i-am potrivit căciula şi, ţinând-o de mână, am pornit spre curtea blocului. La locul de joacă, alte mame, bunici, copii feţe cunoscute, priviri fugare, şoapte ce se transmit dintr-o bancă pe alta:
Iar a venit singur cu fata aud una din vecine.
Vai de el, greu îi, a auzit că i-a murit soţia
Strâng mâna Silviei mai tare şi mă duc spre nisip ca şi cum n-aş fi auzit nimic.
Tati, vreau să fac turte! Silvia, entuziasmată, îşi scotea formă de iepuraş.
Hai, dragă, eu stau aici şi mă uit.
Ea umplea cu mândrie găletuşa, presa nisipul cu paleta mică, apoi o răsturna cu satisfacţie şi-mi arăta. Râdeam. În astfel de momente nu mai exista durere, doar bucurie.
O femeie tânără cu un băieţel se apropie de bancă.
Bună ziua! Eu sunt Doina. Vă văd des pe aici. Silvia e o drăgălaşă.
Doru, îi răspund, schiţând un zâmbet. Da, îi place foarte mult la nisip
Doina s-a aşezat lângă mine. Privirea îi era blândă.
Sunteţi singur cu Silvia?
Da. Nevasta s-a prăpădit acum trei ani.
Îmi pare rău Sincer, nu mulţi bărbaţi ar rezista Tatăl băiatului meu nici pe weekend nu vrea să-l ia.
Am preferat să tac şi să-mi îndrept atenţia către Silvia. Copiii se jucau împreună, râdeau şi făceau turte strâmbe.
Poate ieşim într-o zi la Grădina Botanică? Copiii s-ar bucura. Şi e bine să nu fim mereu singuri
Doina era o femeie aranjată, caldă. Am simţit însă că nu pot, nu încă. Poate niciodată.
Mulţumesc, dar pentru mine tot Silvia e tot ce contează acum
Te înţeleg Dacă vrei, eu vin des pe aici. Poate simţi cândva, nu ştii.
Mă bucur să ştiu, îi spun.
A plecat, băiatul ei luând la revedere de la Silvia cu o aplecare timidă.
M-am aplecat şi eu spre Silvia când, fericită, mi-a arătat şirul de turte:
Pentru tine, tati! Uite, macar una-i ca de cofetărie!
Noaptea, când adormea, îmi făceam ceai, mă opream în bucătărie cu albumul cel vechi. Erau acolo: prima zi acasă, Ana încă slăbită, dar cu ochii plini de lumină, eu ţinând-o pe Silvia, amândoi miraţi şi încântaţi de miracolul vieţii. Pe una dintre fotografii, Ana ţinea bebeluşa, iar amândouă zâmbeau una larg, una timid. Dădeam cu degetul pe marginea pozei şi şoptam:
Ne descurcăm, dragă Ana. Chiar ne descurcăm. Ai fi mândră.
Vântul bătea uşor la geam, printre picăturile uniforme de ploaie. În casă mirosea a ceai verde şi a tartă cu mere. Închideam albumul şi priveam noaptea: ştiam că dimineaţa Silvia îmi va cere terci cu stafide, va face gălăgie cu jucăriile şi va râde, iar eu voi fi prezent. Restul nu conta
***************
A venit toamna cea răcoroasă cu frunze sub picioare, ceaţa se aşeza peste tot cartierul Telecentru. Plimbările au devenit mai scurte, dar important era că Silvia se bucura să calce prin frunze, să prindă cu palma primele steluţe de zăpadă din noiembrie.
Într-o dimineaţă, aproape de sărbătoarea Sfântului Dumitru, când mă întorceam cu Silvia de la locul de joacă, mama Anei ne-a oprit:
Doru, uite, am venit să vă aduc nişte haine groase pentru Silvia şi nişte cărţi cu poze frumoase. Am făcut şi tartă cu mere, ştii tu, aceea care-ţi plăcea.
Am dat din cap cu recunoştinţă. Relaţia cu tanti Veta nu s-a mai încălzit ca odinioară încă mă privea cu teamă că nu mă descurc, dar în timp a înţeles că încerc din tot sufletul.
Mulţumim, am zis, şi pe Silvia am îndemnat:
Spune mulţumesc, bunică!
Mulţumesc, bunico! Silvia s-a avântat la pachetul cu cărţi şi, văzând una cu iepuraşi, mi-a arătat-o cu ochii mari: Tati, citeşti tu?
În bucătăria luminoasă, tanti Veta a ajutat-o pe Silvia să descopere hainele tricotate şi pe mine să tai tarta. Ne privea şi făcea eforturi să nu-i tremure vocea.
Am vrut să-ţi spun, Doru Am greşit atunci când ţi-am zis că nu te poţi descurca. Mi-a fost frică pentru Silvia. Dar acum văd că te descurci mai bine decât mi-am imaginat. Poate mă laşi s-o aduc la mine uneori, să-i citesc, să-i arăt poze cu Ana
Am privit camera în care Silvia răsfoia cu încântare cărţile. S-a ridicat ceva din mine, o greutate s-a desprins. N-aveam de ce să o ţin departe Silvia merita toată dragostea pe care familia o poate aduna.
Bine, dar numai dacă vrea şi ea. E important să-şi dorească.
Vreau! Silvia a răspuns fără să ridice ochii din carte. Bunico, povestim în seara asta?
Oricând vrei, scumpa mea!
În seara aceea, când Silvia deja dormea, m-am aşezat lângă ea cu poza pe care Ana o ţinea pe Silvia mică în braţe.
Mami se uită la noi, nu-i aşa? a întrebat Silvia, somnoroasă.
Da, iubita mea, se uită şi e aici, în inima ta, mereu.
O iubesc pe mami
Şi ea te iubeşte mult, soptesc şi eu.
A adormit zâmbind.
După ce-am strâns lucrurile, am rămas încă puţin la fereastră, cu o cană de ceai în mâini. Ningea molcom peste Chişinău Primii fulgi aşternând tăcerea iernii peste oraşul încă adormit.
Acum ştiam sigur: nu trebuie să fiu şi mamă şi tată, sunt doar Doru, tatăl Silviei. Cel care îi face sandviciuri dimineaţa, repară păpuşile, ascultă de ce-urile fără sfârşit, citeşte poveşti la culcare şi o ţine de mână când visează urât. Asta conta.
De fiecare dată, la sfârşitul zilei, luam caietul meu vechi de notiţe şi aşternem câteva cuvinte de amintit:
15 octombrie. Silvia şi-a legat singură şireturile azi. M-a îmbrăţişat şi a zis Dar tot fetiţa ta mică rămân. Toată ziua am zâmbit.
Am închis caietul, am stins lumina şi m-am lăsat învăluit de liniştea nopţii. Ştiam că mâine va fi altă zi cu terci de dimineaţă, cu griji, dar şi cu râsul Silviei, cu joaca ei, cu dragostea ce ne ţine împreună. Şi asta era totul. Noi, împreună. Şi era destul.
