Se făcea că pluteam printr-un bloc cenușiu din inima Chișinăului, cu covoare vechi pe coridoare și miros de mămăligă de la vecini. De patru ani eram prinsă în labirintul concediului de creștere a copiilor, un drum fără sfârșit în care zilele se amestecau ca dulceața în ceai. Cei mici alergau de colo-colo prin casă, chipurile lor se topeau unul într-altul, iar eu le vegheam visurile de mamă. Soțul meu, Ion, cu ochi obosiți și mâini crăpate de muncă lucra la două joburi prin oraș, venea acasă încă purtând mirosul străzilor. Apartamentul nostru de pe bulevardul Ștefan cel Mare era mic, dar era al nostru. Ne descurcam, adică visam că ne descurcam, cu fiecare leu moldovenesc adunat la piețele din oraș.
Apoi, ca într-un film vechi de la TeleMoldova, soacra mea, doamna Ecaterina, a apărut în sufragerie, plutind printre perdele:
Ei, Irinuca, tu ce-ai reușit până la 25 de ani?! Fata mea, Sorina, avea deja carieră beton, nu ca tine, a șuierat ca vântul care bate seara printre vii.
Sorina, cumnata mea, nu se sinchisea de nuntă, de copii, de nimic din ce-i tradiție. Era mereu învăluită în jeleu de visuri de mărire, alergând după tinerețe și frumusețe ca baba după fluturi. Arunca dinții de invidie spre toți, iar zvonurile îi curgeau din buze ca borșul pe masă.
Sorina bătea drumurile Europei, se agita prin cluburi din România, visa sub teii din Iași, și-și schimba parfumurile la fiecare răsărit. Într-o seară de vară, când cireșele erau coapte, a tresărit la ușa mea cu privirea încețoșată:
Salvare, Irina! Șefa mea pleacă în concediu maternal. Se caută cineva să o țină locul. Dă-mi un proiect, dă-mi o mână!
Sorina bea apă pe tastatură, nu se pricepea deloc la calculator, abia de știa să deschidă un fișier. Dar premiul era mare: cine scria cel mai bun proiect devenea șef.
Soacra, de-acum, scotea flăcări pe nas:
Să o ajuți pe Sorina, că de-aia suntem familie! Eu gătesc, eu spăl, eu stau cu copiii! Tu doar scrie!
Am acceptat, visând că poate mă voi regăsi și eu printre rapoarte și foi. Dar a doua zi, soacra mi-a dat un telefon ca din altă lume:
Trebuie să merg la țară! Vin prunele, am de făcut dulceață pentru iarnă. Descurcă-te singură!
Sorina s-a evaporat subit, ca norii sub soare. Noaptea mea s-a preschimbat într-o câmpie de hârtii și tastaturi reci. Copiii nu dormeau, jucăriile se roteau printre picioare, iar din perete bocănea ceasul întruna. Am vrut să o ajut pe Sorina, dar visul se sfârșise: nimeni n-a venit niciodată să stea cu ai mei copii.
Proiectul unde e?! Chiar nu ai făcut nimic? Tu ai promis! țipa Sorina prin telefon, vocea ei era o mâță mofturoasă sub plapumă.
Dar și voi ați promis că vă ocupați de copii. Nu pot lucra când toți trag de mine, am răspuns cu voce de ceață.
Sorina a trântit receptorul și s-a rostogolit din poveste. N-a făcut nimic, lenea i-a învăluit ochii ca lapovița de martie. Și locul a rămas gol, iar visurile ei s-au risipit pe asfalt ca foile smulse de vânt.
Soacra a venit iar cu nori negri:
Tu i-ai pus piedică, ai vrut răul fiicei mele! O urăști, de-aia!
N-am explicat nimic. Ion, bărbatul meu, a înțeles totul fără vorbe. Mi-a spus să uit de Sorina și de norii ei. Să-i las să se descurce în singurătatea lor galbenă. Acum, am rămas doar noi, copiii, visele și aroma de cozonac care plutea, difuz, prin Chișinău.
