Am plutit printr-un bulevard strâmb din Chișinău, de parcă pașii mei nu atingeau asfaltul vechi, ci curgeau silențios peste covorul pătat al visului meu. Au trecut deja patru ani de când am devenit mamă cu normă întreagă, mereu între doi pitici care parcă se multiplicau singuri, cu râsete și plânsete care se striveau de pereții apartamentului nostru cu două camere. Bărbatul meu, Vasile, lucra la două slujbe: ziua administra hârtii la primărie, noaptea dormea pe jumătate și visa să fim toți pe malul Nistrului, într-un hamac vechi. Aveam casa noastră, niște leuți strânși pentru zile negre și o viață întreagă.
Pe la douăzeci și cinci de ani ar trebui să ai carieră, așa cum are fiica mea, a șuierat c-un glas de tunel soacra, doamna Paraschiva, privind spre mine dintr-un colț de abur al bucătăriei.
Cumnata mea, Teodora, n-avea gând de nuntă. Nu-i păsa de ceasul biologic, doar de genele rimelate și vacanțele pe la Costinești sau Brașov. Tot timpul era într-o rochie diferită, cu fundițe pe geamantan și zâmbetul strâmb pe buze. Nu făcuse mare lucru nici cariera ei doar bârfă, umbră și zvon pe la spatele colegilor.
Într-o seară, pe la marginea unei ploi, Teodora s-a prăbușit în prag cu o rugăminte: La muncă, șefa pleacă în concediu de maternitate. Cine scrie cel mai iscusit proiect, ia postul ei! Ajută-mă! Abia știa să pornească calculatorul, dar spera la stele.
Paraschiva m-a izbit cu insistențele: Să-o ajuți, o să am eu grijă de gospodărie și de copii! Am zis da, gândindu-mă că poate visul devine realitate, măcar pentru o zi.
Dimineața următoare, soacra a dispărut precum ceața după ploaie, lăsând un bilețel: Trebuie să merg la socrul în satul Lozova, pun murături, te descurci și tu cu copiii. Nici urmă de ea, nici cumnata n-a mai bătut la ușă. Proiectul? Cinci ceasuri de tastat, cu un ochi la documente, altul la Ilinca și Vlad, care umpleau sufrageria cu jucării și semințe de dovleac.
Obosită, fără să fiu vreodată cu adevărat trează, am vrut să pun totul pe picioare, să dau lumină visului surorii bărbatului meu. Dar copiii nu se păreau să adoarmă așa ușor în visul acesta; din când în când, auzeam vocea cumnatei, spartă de ciudă: De ce nu e gata proiectul? Ți-ai luat un angajament!
Și tu și mama ta ați zis că aveți grijă de Ilinca și Vlad, eu mi-am dat toată noaptea pe proiect și nu am dus copiii la bunici niciodată.
Furia Teodorei a răsunat a clopot spart. Lasă, fac eu totul singură! Dar visul nu i-a dat destulă putere, și lenevia, ca o iederă rece, i-a sugrumat orice speranță de promovare. Proiectul s-a risipit ca fumul, și-n urma lui a rămas doar tăcere și o privire aruncată printre storuri.
Paraschiva a făcut gălăgie prin vecini: Mi-ai întins cursă fiicei mele, îi ești datoare! Esti geloasă pe frumușețea ei! Dar cuvintele ei s-au risipit, ca mingile aruncate pe fereastră într-o zi de vânt.
N-am mai explicat nimic. Vasile, sprijinul și realitatea, mi-a cuprins umerii și-a spus: Gata, de azi nu te mai deranjează nimeni. Lasă-le, să fie libere și independente, cum și-au dorit.
Și m-am desprins de neliniști, plutind printre siluetele difuze ale rudelor, într-o libertate ciudată, ca un vis deasupra Moldovei.
