Trei fire. Trei destine
Ce a zis ea? Vera, tu ai auzit ce a zis? doamna Irina se aplecă spre prietena sa, Vera, încercând să-și apropie urechea de glasul ei.
Vera începu să explice în detaliu, cu glas tare, ce povestiseră în trecere mama și fetița cu codițe, de vreo șapte ani, care tocmai trecuseră pe lângă ele.
E ceva necaz la școală la fata aia, un băiat face prostii și ea i-a zis…
Vera vorbea tare, făcând tot bulevardul Romană să răsune. Irina asculta, nu o întrerupea, apoi, sfios, aruncă o privire spre fetiță și îi făcu cu mâna pieziș.
Copil cuminte și curat, însă… cam precoce, concluzionă bătrâna.
De ce spui asta? se miră doamna Irina, agățându-se de brațul Verei și trăgând-o, în timp ce semaforul licărea verde, iar traficul de pe bulevardul central bătea pasul pe loc, așteptând ca cele două femei să treacă liniștit strada.
Ce ai spus? Nu te-am auzit bine, Irina, ce-ai zis? bâigui Vera, ținând strâns la piept sacoșa, făcând pași mărunți și grăbiți spre trotuarul opus.
Am întrebat, de ce zici că e precoce? repetă Irina, cu voce mai sonoră.
Așa mi se pare
Lui Irina nu-i plăcea prea des să dea explicații pentru gândurile sale bătrânețea îi oferea scuze. Acolo, în lumea ei, încâlcită, lucrurile aveau alte reguli.
Fata își luase sarcina să îndrepte vreun băiat-problemă? Îi făcea morală, îl educa? Nu merge așa, copile! Adevărat, nu-ți găsești rostul trăgând de corzi nevăzute…
Irina clătină din cap la ritmul gândurilor ei, în timp ce Vera oftă. Uneori, doamna Irina, cu misterele și tăcerile ei, era greu de descifrat, însă fără ea lumea ar fi părea străină, galbenă și asurzitoare.
Irina și Vera erau vecine. Aveau apartamente neobișnuite, cu ieșire directă în grădină, fără scări sau lift. Locuiau într-una dintre anexele unei vechi curți boierești, cândva proprietatea unui sergent huzar, apoi donată unei personalități culturale locale, care, consultându-se cu soția, transformase vila principală într-un liceu de artă iar anexa, cândva grajd, devenise, culmea!, apartamente sociale pentru femeile singure sau artiștii pensionari. Majoritatea locatarilor s-au împrăștiat cu vremea prin blocuri mai mari, mai vechi, dar Vera, Irina și Taisia prietena lor refuzaseră cu încăpățânare să-și vândă colțișorul, sfâșiind bilețelele de la speculanții imobiliari, indiferent de câtă leu îți ofereau, cu sau fără ajutor la mutat sau păstrare de adresă la primărie.
Agenții, companiile mici, tot cei interesați de Centrul vechi al Chișinăului (nu departe de Catedrala Nașterea Domnului, iar Arcul de Triumf se vedea chiar din grădina lor!) năvăleau mereu, visați de poziția și farmecul locului, dar bătrânele fragile și neajutorate rezistau; aici le fusese dat să trăiască și aici să-și sfârșească zilele.
Să trecem și pe la Taisia, mărșăluia Vera înainte, ținând o cutie cu prăjituri. E ziua ei azi.
Ce-ai spus, draga mea? Vera, uită-te la mine, să-ți citesc de pe buze! se rugă Irina. O stânjenea, o speria groaznic că Vera s-ar putea să-și piardă răbdarea și să plece. Gândul la surzenia proprie o necăjea tare…
Dar Vera era răbdătoare, se opri, îi vorbi clar, apăsat, mișcând din buze.
Da, da, Taisia ne-a poftit… nu-i uita! confirmă Irina. Impasul dispăruse. Trebuia să meargă.
La Taisia sărmana, țeapănă în scaun cu rotile era sărbătoare, ziua fiicei. Lidia, nici ea nu mai tânără, lucra într-o companie, se agita mereu, trecea rar pe acasă. Dar Taisia nu se supăra.
Nu-i vina ei, doar eu am ales așa în viață, spunea bătrâna, ezitând să lase o vorbă rea despre copil.
Vera îi strângea emoționată mâna subțire, uscățivă, cu care, cu mulți ani în urmă, Taisia smulgea buruienile din colțul de curte pe-atunci, după război, sădise, cu primele semințe primite de la nea Sandu, bătrânul agronom, primele legume. Vara aceea, cu foamea-i amară, a rămas înrădăcinată în memoria tuturor femeilor.
Mamele lucrau la spitalul de urgență, fetițele stăteau acasă, iar tot ce prindeau să gătească, mâncau împreună. Odată cu pătrunjelul care nu s-a prins, cu două verze mărunte, cu câțiva castraveți și un chef de cunoaștere irezistibil, fetele gustau din viață și speranță.
Nea Sandu le dădea indicații și usca mânzul sub razele soarelui. “O să vedeți, fetelor, când se-ntoarce pacea și vin tații voștri, facem grădină de să crape toți de ciudă!” le promitea. Dar el n-a mai prins pacea. Fetele l-au privit neputincioase cum pleacă pentru totdeauna
Și tot fără tați au ridicat, rând pe rând, viața și grădina, și noul lor drum.
Acum, Taisia stătea bătrână în scaun, și Vera îi mângâia mâinile, iar Irina tăia castraveții, așezând pe masă sticluța cu vișinată preferata Taisiei. Asta era bucuria de sărbătoare: să bea un păhărel pentru sănătatea Lidiei și pentru picioarele Taisiei, să rămână blândă iarna și să nu roadă oasele suratelor ei.
Drama Taisiei se coborâse peste ea într-o iarnă ploioasă alunecase pe gheață, căzuse ușor, dar dimineața nu-și mai putea mișca picioarele. Rămasă blocată în pat, frigul bătea pe la toate geamurile joase ale casei, iar ea flămândă, temătoare, rezistase cumva până când vecinele începuseră să bată la ușă, nedumerite că nu se auzea radioul sau vreo broderie.
Au spart ușa, au intrat, au întins-o și au avut grijă de ea, așa cum făcuseră mereu una cu alta: la război, la nașteri, la necazuri.
Domnia de singurătate a Taisiei era umbrită de vina grea pe care o ducea: la nouăsprezece ani, făcuse o fată, Lidia, dintr-o iubire nebună și nemărturisită cu un coleg de școală. Mama a bătut-o cu prosopul ud, i-a poruncit să meargă la spital (“poate o să rezolve doctorii”), dar doctorii i-au spus: n-ai decât să naști. A fugit la mătușa în sat, acolo și-a crescut prunca. Tata fetiței a dispărut student, carieră, nu-l lega pe el de casa voastră veche cu toate grijile.
Când Lidia avea doi ani și jumătate, mama acceptase într-un final să le aducă înapoi la apartamentul de pe strada Ștefan cel Mare. Vera și Irina au fost mătuși extraordinare, fiecare cu ochii pe copil, fiecare cu o dragoste de necuprins.
A trecut timpul, Taisia a absolvit facultatea la zi, a muncit, a îngropat-o și pe mama ei, iar pe Lidia a crescut-o singură.
Au venit apoi vremuri de deschidere. La editura unde lucra, o delegație franceză a poposit, și acolo s-a îndrăgostit cu adevărat. Pierre, frumos ca-n filme, și fără teamă de autorități, a venit cu cadouri, haine și jucării frumoase, apoi a invitat-o la castelul lui de lângă Paris.
Pentru mine are cameră acolo pentru Lidia nu încă, dar o să o aduc la mine, odată ce aranjez tot. se justifica ea, în timp ce prietenele rămâneau fără cuvinte.
Dar Lidia? a întrebat Vera.
Voi veni eu după ea, îi va fi greu la început, dar
Zdrang! O vază franțuzească făcută țăndări, o Lidia furioasă arunjând tot ce-i căzuse în mână, trântind la gunoi orice semn de franceză aventură…
După plecare mamei, pentru Lidia s-a făcut negru în fața ochilor. Abia mai putea să respire, orice părea o trădare. Vera îi plângea de milă, îi spunea: Vei putea să ierți când vei cunoaște ce-i dragostea. Eu nu-ți judec mama, dar uneori, după atâta cenușă și ploaie, femeile sunt gata să creadă și-n povești cu palate.
Taisia n-a stat mult la Paris. Socrii francezi au declarat-o nevrednică de fiul lor, cu copil la purtător. Pierre s-a întors cu spatele, iar Taisia, umilită, a scuipat pe parchetul lucios al salonului și s-a întors acasă.
Lidia a refuzat întâlnirile, cadourile, a urât-o și s-a închis în sine. Vera și Irina încercau să-i aline suferința.
Anii au tot trecut, iar fiecare dintre cele trei a avut povestea ei. Vera avea un soț mereu nemulțumit, care mereu găsea motive să amâne tot ce trebuia cumpărat. Păstrăm banii pentru un frigider nou. Dar să vedem, poate, mai târziu… Vera aștepta, dar niciodată nu venea mai târziu. Când n-a mai suportat, găsise dragostea, dar n-a divorțat. Pentru copil, spunea ea, să nu-i zdrobesc familia, să nu-i răpesc tatăl.
Taisia era și ea legată de trecut de vină, Irina doar de amintiri. Soțul ei, Ivan, mai bătrân cu doisprezece ani, cu chipul ars și fir alb printre gene, i-a fost singura iubire. S-a dus devreme, iar Irina a plâns la căpătâiul lui zile întregi, ascultând cu ciudă ticăitul ceasului din bucătărie și pașii papucilor bătrânei Vera prin grădină.
Când soțul Verei a ajuns la pat, după un atac cerebral, Vera s-a jertfit, l-a îngrijit și, când acesta s-a dus, n-a vrut să-și urmeze nici romanța începută târziu, nici să-l trădeze pe defunct. Bărbatul a plecat departe, dispărut fără urmă, lăsând-o pe Vera cu regretul și pierderile, la ușa vechii case, cu băiatul pe care-l crescuse.
Toamna, când ultimele petale de gălbenele se strâng strâns pe lângă tulpini, trei bătrâne stau la o masă, în rotundul casei de pe strada Eminescu, privind visătoare la ceai. Chiar dacă nu prea aude, Irina se bucură să fie în lume, să simtă mireasma teiului, să bea ceaiul acela de aur cules chiar de ea, să guste prăjiturile Verei și să audă povestiri despre Paris sau despre muzeul unde Vera lucrase cândva. Taisia zâmbește amar, cu ochii în vișinată, gândindu-se pe cine a iubit, pe cine a iertat, pe cine a trădat…
Lidia, fată acum măritată, apăruse la ușă în ziua aceea cu ochii roșii de plâns și brațele pline de dalii aduse pentru mama ei. Îi sărută mâinile uscate, și când din sufrageria veche răsună strigătul de bucurie, lacrimile se amestecă între generații.
A adus vestea cea mare: i s-a născut fiica, azi, bălaiă ca mămica ei când era mică. Bunica și-a ținut nepoțica în brațe; sufletul i s-a mai luminat. De undeva, dintr-o altă lume, trei fire invizibile întrețes un destin, strălucind între ploi și amintiri. Bătrânele chicotesc, se tem să nu dispară înainte să-și adune copiii, nepoții și chiar strănepoții lângă ele, măcar o dată, să le spună că viața e o fire subțire între trecut, iertare și iubire.
Dacă vrei să le vezi, trage cu ochiul noaptea la geamul casei rotunjite din curtea vechii vile, pe strada Eminescu, acolo unde mirosul teiului cuprinde și realitatea și visul. Trei bătrâne își sorb ultima ceșcuță de ceai, chicotesc, își spun poveștile cu ochii uzi de bucurie… și așteaptă, așteaptă așteaptă pe oricine, pe toți cei care le fac să simtă că încă trăiesc. Asta e adevărata comoară.
