Trei fire. Trei destine
Ce a zis? Vero, nu am auzit bine, ce? Domnica Virgilă se aplecă nițel în față, dis-de-parte de prietena ei care mergea alături, Vero Pavelescu.
Aceasta începu să-i explice pe larg despre ce vorbiseră, cu puțin înainte, o mamă și o fetiță de vreo șapte ani, care tocmai trecuseră pe lângă ele.
Este un băiat năzdrăvan la ea la școală, și ea i-a spus…
Vera vorbea tare, pe toată ulița. Domnica o asculta atentă, neîntrerupt, apoi, după ce se întoarse puțin, căută din ochi fetița aceea și-i făcu un semn din cap.
Fată bună, curată, ca și nouă… dar prea complicată la minte! trase cu nesaț concluzia Domnica.
De ce? se miră Domnica Virgilă și-i apucă pe la cot prietena, grăbind-o spre înainte, pentru că semaforul ardea deja verde și mașinile, una după alta, le așteptau să treacă strada.
Ce? Nu aud, Ica, ce-ai zis? întreabă Vera, încurcată, se uită în stânga și dreapta, apoi, cu poșeta strânsă la piept, calcă iute, cu pași mărunți, către trotuarul izbăvitor.
Ziceam, de ce zici tu că-i complicată? repetă iar, răspicat, Domnica.
Aha… Așa zic eu, și punct.
Domnica Virgilă nu e mereu dispusă să-și explice judecățile, uneori de lene, alteori pentru că i se pare de la sine înțeles.
Fetița și-a pus în cârcă sarcina să corecteze băiatul năzdrăvan? Îl ceartă, îl educă? Nu, dragă! Nu așa se rezolvă nimic… Poate numai în vise!
Ica dă din cap a neputință, Vera oftează. Uneori, prietena e de nesuportat în tainele ei nespuse. Dar și fără Ica, lumea asta stranie, gălăgioasă ar fi și mai greu de dus.
Domnica Virgilă și Vera Pavelescu sunt vecine. Au apartamente atipice, fiecare cu ieșire directă la stradă, fără scări sau lifturi. Locuiesc într-una din casele vechi ale unui boier moldovean, care, după ce a trecut prin mâinile unui personaj vestit de pe la Iași, s-a transformat: clădirea principală e liceu, restul ateliere boeme. Vremea a frământat crunt viața tihnită de conac, și iată, azi o singură clădire, pe vremuri grajd, e o mică oază de apartamente. Mulți s-au mutat la apartamente spațioase prin blocuri, însă Vera, Domnica și încă o doamnă, prietena lor Tatiana, nu și-au părăsit pereții. Rupeau în bucăți scrisorile cu oferte de răscumpărare, schimb, și nu voiau să audă de mutat.
Firme, birouri, patroni toți râvneau la locul ăsta, atât de apropiat de centrul Chișinăului, pe una din străzile vechi cu tei. Nu departe e Biserica Adormirea, și chiar Turnul cu Ceas se zărește în zarea stângă. Da, liceul ocupă clădirea, dar sunt și anexe, case mici, care încă n-au fost vândute.
Dar, firave și debile, femeile stau aci până la capăt, neclintite. Aici le-a fost viața, aici vor rămâne.
Trebuie să intrăm pe la Tanya, pășește decisă înainte Vera, cu o cutie de prăjituri în mâini. Să o felicităm.
Ce-ai spus, nu pricep, Vero, uită-te la mine, să citesc de pe buze! trage Domnica de mânecă. O deranjează, îi e rușine, se teme că Vera, într-un final, va țipa la ea. Să fii surd e dificil, și sigur Vera nu e făcută din piatră
Dar nu, Vera se oprește senină, se apropie de fața prietenei și vorbește clar, mișcând buzele cu grijă.
A, da, Tania ne-a chemat… Îmi amintesc! Vera dă din cap și neînțelegerea se șterge, trebuie să meargă mai departe.
La Tatiana Fedorova, sărmana bătrânică ce nu mai poate umbla, e sărbătoare: e ziua fiicei sale. Lidia e și ea deja trecută bine de tinerețe, lucrează în vreo firmă, vine rar. Stabiliseră să marcheze în week-end, apoi s-a amânat, dar Tania nu e supărată pe fată.
Eu-s vinovată, zice ea, când musafirele s-au așezat la masa mică, pregătită cu grijă. Să nu vă aud vorbind rău de copila mea! ridică un deget, dar nici nu se punea problema. Lidia e de-a casei, despre ea mereu doar de bine!
Vera Pavelescu îi netezește mâna prietenei copleșite de emoții. Mâna e subțire, uscată, aceea cu care Tania, pe când era copilă, smulgea iarba din grădina săracă ce-o sădiseră după război lângă casă. Tot cu ea ținea greblă și săpa brazde greoaie în pământ, semănând cu grijă ca de pasăre mică. Vremuri grele, foame și lipsă. Mamele celor trei fete lucrau la spital, fetele se gospodăreau singure. Ce apucau, aia mâncau. Mamele aduceau când și când pâine, rațios, uneori chiar unt, dar avea gust ciudat, a rumeguș. Tania, Vero și Ica n-aveau de ce să se plângă: așa era peste tot Dar ele aveau grădină, semănaseră de la bătrânul Chiril, fost agronom cu părul alb, locuia lângă ele și le îndrăgea tare, că erau vii, pline de curiozitate.
Ia, vino încoace! a chemat el odată pe Vero, arătând cu degetul cu unghie lungă. Poftim, fete, semințe, să le semănați, o să aveți de-ale gurii. Și vă învăț eu!
Nu credeau că vor reuși, dar nenea Chiril n-a mințit. Au crescut două capete de varză, niște castraveți ce se târau printre frunzele-l stele, chiar mici, dar ce parfum! Pătrunjelul însă, nu voia și pace. De ce? Poate prea mult visau fetele Când s-au ofilit, nenea Chiril le-a certat rău: Ați prăpădit recolta, ați dat totu pe apa sâmbetei! Apoi, s-a îmbunat, a adus câte o bucată de cozonac uscat și le-a șters nasurile.
Va veni vremea, războiu-i gata, se-ntorc tații voștri, facem o grădină așa de mare că toți or să ne invidieze! le-a promis el.
Dar el n-a apucat sfârșitul războiului. Vero, Ica și Tania au privit cu oroare cum l-au scos din casă, dându-l la groapă. Moarte era peste tot, dar când pleacă cineva drag e mult mai greu. Iar tații nu s-au mai întors, au lucrat grădina singure…
Acum, Tatiana bătrână șade în căruțul cu rotile, Vera îi tot mângâie mâna, iar Domnica, cu un ochi la prietene, taie pui și feliază castraveți. Pe masă, câte o țuiculiță. Tanya iubește vișinata, pentru ea e sărbătoare, va servi musafirele, vor bea pentru sănătatea Lidiei, pentru picioarele Taniei, care-s degeaba de cinci ani, pentru o iarnă milostivă, să nu le doară oasele.
Neputința Taniei a venit pe neașteptate, aiurea de tot. A ieșit într-o iarnă la o plimbare, a alunecat, a căzut. Părea că nu s-a lovit prea rău, iar a doua zi gata, picioarele nu se mai mișcau. Tania, speriată, transpirată, nu putea ajunge la telefon; era departe. Poate dacă s-ar fi târât Dar nu mai avea putere. Cu anii, Tania s-a împlinit, șoldurile s-au lățit, doctorii ziceau hormoni, să ia pastile. Ea știa: e bătrânețea. Nu poți păcăli soarta…
Tania auzea cum ieșise Vera pe afară, hrănea porumbeii obișnuiți cu firimituri. Apoi îi zărea silueta trecând prin fața ferestrelor; casele lor aproape că atingeau pământul, de aceea și podelele erau reci iarna. Se vedeau toți trecătorii, ca la televizor.
O, iar o arată pe Vero… S-a dus la piață, zâmbea amar Tania. Curând apare și Ica, ea e mare amatoare de somn…
Tania n-a îndrăznit mult să cheme ajutorul, stătea, tremura, octombrie era hain, vântul bătea printre ferestre; îi era tare foame și frig…
Prietenele s-au îngrijorat ele însele. Cum să nu-și pornească radio-ul, nici o placă la micul dejun?! Să fi adormit? Să nu mai fie?! Tania se trezește mereu la timp, ca la ceas…
Au început să bată la ușă, întâi Vera cu Domnica, apoi femeia de serviciu. Aceasta, stâlcind cuvintele, a întrebat dacă e nevoie de ajutor, apoi a anunțat că doamnele vor să spargă ușa.
Ușa subțire de lemn a cedat la lovitura bărbatului, femeia de serviciu a năvălit în casă, au urmat Ica cea surdă, apoi Vera.
Tanya! Unde ești?! Spune ce ai pățit! striga Domnica Virgilă. Spaima și emoția aproape că i-au anulat auzul.
Au găsit-o pe Tania căzută, au priceput totul, doamna de serviciu a ieșit.
Ce rușine! Fete, nu vă uitați la mine! Ieșiți, vă rog… lăcrima Tanya, dar mâinile Verei, harnice, deja schimbau lenjeria, o spălau și o îmbrăcau. Vera era obișnuită, timp de mulți ani și-a îngrijit soțul paralizat. L-a dus la groapă acum vreo opt ani, cu un amestec de durere și ușurare.
Suferea cumplit, spunea ea la cimitir. Acum îi e bine, s-a eliberat. Acolo sus, și arăta spre cer, va fi ca nou.
De ce să ajungă acel om dificil în rai, prietenele nu pricepeau, dar n-au vrut s-o contrazică. Să se bucure…
Pe Tania au internat-o, au examinat-o, verdictul a fost neinspirator… Tania a plâns toată noaptea, certându-se că Dumnezeu a pedepsit-o.
Dar pentru ce? o întrebau celelalte.
Pentru ce… La nouăsprezece ani, Tania a născut-o pe Lidia, o fetiță roșcată și veselă. Dintr-o mare dragoste cu un băiat din clasa paralelă. S-au întâlnit, au umblat prin parc, au învățat, apoi s-a întâmplat ce nu s-a povestit decât la Vero și Ica. Când a rămas însărcinată, mama ei a bătut-o cu prosopul, certând-o, trimițând-o la spital Poate fac doctorii ceva!. N-au făcut. Au zis: Naște, dacă așa e!. Mama a încercat să dea bani, să găsească vreun medic să o scape, dar n-a reușit. Tania a fugit la o mătușă la țară, acolo a dus sarcina, a născut, a trăit doi ani lucrând în colhoz. Mama venea, cu greu se atașa de nepoată.
Tatăl? S-a dat la o parte. De ce să-și complice viitorul, când are facultate, carieră, poate vreo diplomație… Tania și Lidia nu-și aveau loc în planurile lui. Să nu strice renumele…
La doi ani și jumătate ai Lidiei, mama a luat fetele înapoi la apartamentul din Chișinău. Vero și Ica erau bone desăvârșite. Lidia era când la una, când la alta, sub privirile a trei perechi de ochi: bunici, Vera și încă agera Irina, cea după care s-a înmuiat Domnica.
Nu le venea să creadă: Tania, de curând copilă, acum era mamă, știa ceva necunoscut lor, și parcă o făcea să pară mai sus decât ele. Dar apoi au văzut: tot Tania, numai mai obosită.
Tatiana a terminat facultatea la seral, a lucrat, a crescut-o pe Lidia, și-a îngropat mama când fata avea nouă ani.
Pe atunci, la tipografie, a venit o delegație străină. Printre ei… un francez chipeș. Nici Securitatea, nici Tania n-au stat în cale iubirii. Dragostea era mai tare ca orice…
Vera și Irina rămâneau mască când Pierre venea cu daruri, cu cutii uriașe, cu haine, jucării, veselă. Apoi a cerut-o de soție, i-a promis tot.
Are o vilă lângă Paris, camere, cameră și pentru mine, și… povestea entuziasmată Tatiana.
Dar Lidia? întrebă Vera.
Deocamdată rămâne la Chișinău, mă voi aranja acolo, apoi o aduc și pe ea, încerca să se justifice viitoarea mireasă. În cap îi răsuna un marș nupțial nebun.
Mama, unde-i biletul meu? o întrebă Lidia, serioasă. Trebuie să anunț la școală că…
Tu rămâi, Lidia. Pentru tine e greu un asemenea drum. Vin eu și te iau mai târziu. Deocamdată stai cu…
În clipa aceea, Tania tresări de sunetul unei vaze sparte: Lidia o trântise în podea. Au zburat după aceea și celelalte farfurii roz cu buline, ceștile de la Pierre.
Mai târziu, Lidia îi mărturisi Verei că, în ziua aceea, a simțit că ceva din ea s-a rupt. Ca și cum cineva i-a sufocat răsuflarea, i-a strâns gâtul, și nu mai putea trage aer.
Mama ta se va întoarce. Dar tu va trebui să decizi dacă o ierți. Să știi că nu eu hotărăsc, tu poți să o scuzi, tu poți să nu. Dar să nu uiți: a trăi viața visând la altceva, la ceva frumos, ne face slabe… spunea Vera, după primele plânsete.
Și ea suferise. Odată, o femeie a amăgit-o la piață cu promisiunea unei căciuli din blană. Vera a plătit, i-au dat un săculeț, acasă erau cârpe vechi. Și ea visa la frumusețe, dar nu i-a reușit…
Tatiana a plecat. Lidia n-a vrut s-o vadă la plecare, nici n-a răspuns la scrisori. Vești primea mama de la prietene, în două vorbe.
Pierzând Parisul, Tania s-a întors după jumătate de an. Prea mult pentru un adolescent. Lidia nu a iertat-o, nu voia s-o vadă, a aruncat toate darurile.
Te-ai măritat, măcar? întrebă Ica.
Nu, clătină Tania din cap. Neamurile lui Pierre au zis clar: mireasa cu copil nu e de nasul lor, mi-a sugerat să renunț la Lidia, fleacuri, cum ziceau ei. Când am priceput că și el, Pierre, era de acord, am scuipat pe podeaua lor lucioasă și am plecat. Crezi că Lidia mă va ierta?
Domnica a ridicat din umeri, a tăcut, apoi i-a zis:
Va veni vremea. Trebuie să crească, să cunoască iubirea, să simtă și ea. Poate atunci va înțelege ceva. Eu nu te scuz, Tania. A fost prost și crud…, iartă-mă.
Pe atunci, Vera și Domnica erau măritate, aveau câte un băiat fiecare. Nici nu concepeau să-și lase fiii nici măcar pentru câteva zile…
Iată păcatul pentru care Tania se simțea pedepsită; pentru el, nici jumătate de trup nu-i mai funcționează.
Lidia a angajat o îngrijitoare, dar femeia era stângace și rece. Tania nu se plângea, dar fără ajutor, nu putea. Cândva, îngrijitoarea a vărsat apă clocotită pe spatele Taniei; pielea i s-a umflat de bășici, femeia s-a speriat și a fugit. Tania a rămas, tremurând de durere, până a sosit Vera, care avea deja cheia de la ea. Au tratat-o, au salvat-o, Vera a devenit ajutorul ei.
Nu pot, dragă! E rușinos! Măcar să te plătesc! se îndărătnicește Tania.
Mai lasă, măi Tanio! Folosește banii de capul tău. Ai înnebunit! i-a șoptit Vera.
De ce să se rușineze? Umblaseră împreună la baie, la policlinică, știau toate semnele de pe pielea celeilalte. Din copilărie se ajutau, de pe vremea când, când urlau bombele pe străzi și se ascundeau la subsol… Cum să ceară bani una alteia?!
Problema banilor s-a închis. Vera o îngrijea pe Tania, apoi ieșea cu Domnica la plimbare. Cea din urmă risca să fie lovită de mașini ori bicicliști, era dezorientată. Odată cu pierderea auzului, s-a făcut înceată, ca o bufniță, căsca ochii în jur. Vera o lua de braț și ieșeau pe vechea uliță cu tei, până la pod, poposeau prin grădini, priveau copiii jucându-se, își aminteau de tinerețea lor, când feciorii lor se urcau în tei și rupeau pantalonii, când zumzăie mirosul florilor de tei, de-ți ia capul.
Domnica aduna flori de tei, știa cum să le păstreze, cum să facă ceai. Aveau cu toate o zi specială, seara ceaiului cu tei, la micuța bucătărie a Domnicăi, unde se aduceau bunătăți, se consultau cărțile de bucate, și, între două glume, bucățelele ieșeau “ca la moldoveni”, gustoase, din nimic.
Mâncau, beau ceai, priveau grădina, florile ce dansau în ramuri, șușoteau povești. Tanya, despre Paris, Vera despre artiștii întâlniți la muzeu, Domnica, lucrătoare la combinat, tăcea mai mult. Pierdea auzul încet-încet, se temea că prietenele vor observa.
În război, fusese la un pas de explozie; capul îi vâjâia, urechile o dureau cumplit. Dormea pe podea, strângea capul între mâini, să nu explodeze. Mama nu era acasă, nu putea salva nimeni capul fetiței, și a rămas oarecum surdă.
La combinat, s-a întâlnit cu viitorul soț, mai mare cu doisprezece ani.
Ce-ți trebuie ție unul ca mine? se-ntorcea el, ascunzând fața arsă. O să găsești pe altul mai tânăr, mie o să-mi fie rău, n-o suport, mor!
După cununie, în prima noapte (Ica era rușinoasă la acele lucruri), Ivan verifica dacă e lângă el, nu-i vis. Asculta ticăitul ceasului din bucătărie, scărpinatul șoarecilor sub dușumea, bătăile stropilor calzi de ploaie pe acoperiș și respirația Domnicăi i se părea că a ascultat sute de nuanțe. A adormit aproape de ziuă, când Domnica se ridica să facă de mâncare, să-l privească. Nu se temea de arsura de pe obraz, părul alb îi dădea un aer aparte, iar ochii rămâneau veseli, de fecior.
Ivan a fost marea ei iubire. Cerul l-a luat devreme, la cincizeci și cinci de ani. Seara s-a culcat, dimineața nu s-a mai trezit. Ica a stat lângă el, lacrimile îi curgeau pe obrazul lui; le ștergea mereu, să nu-l ardă sau să-l usture…
Fiul Egor a chemat vecinele; le-au dus pe toate la ele. Plângeau împreună, iar Lidia, speriată de moartea ce a văzut-o așa de-aproape, a înțeles atunci cât de dragă îi e mama. Așa a început să o ierte, încet, ca picătura…
Soțul Verei nu era pe plac prietenelor. Vorba Taniei: moale la vorbă, aspru la faptă. Se târguia, promitea multe, dar la fapte, mai nimic. Trebuia să ia o perdea nouă nu acum, strâng pentru frigider. Frigiderul când a venit, nici nu voia să-l transporte: că-i prea scump cu portarii. Renunța la visurile Verei, totul rămânea în aer.
Vera aștepta cu inima mică. Totul era pregătit… Andrei venea iritat, trântea masa, zicând: Nu permit… îmi e clar tot, nu sunt de acord…
De ce te-ai căsătorit cu el? o întreba, ușor, Domnica, când, din nou, soțul refuza dulapul cel nou.
Mi-era frică să nu mă ia nimeni. Voi, cu Tanya, sunteți frumoase, eu, maimuța, cui să-i fiu dragă?! plângea Vera, atât de deșteaptă și sfioasă.
Desparte-te! strigau celelalte. Cât să mai înduri?!
Nu pot. Avem băiat; nu poți rupe familia doar din dezamăgire. Mihăiță îl place pe tata, se împacă bine! Nu va înțelege. Nu, nu, nu, fetelor…
Domnica și Tanya făceau semne și se certau în taină cu Andrei. Mai apoi, Vera a părut altă femeie: înflorită, surâzătoare, plutea pe stradă.
Ce ai? o întreba severă Domnica. Ce sărbătorești, când ai așa bărbat?!
Fierbinte la față, Vera recunoaște cu jumătate de voce:
M-am îndrăgostit. Cineva mă prețuiește… acum știu ce-i brațul unui bărbat…
A plâns, iar Domnica clătina încet capul. Cu principiile Verei, oricum nu s-ar fi despărțit, ar fi chinuit și pe celălalt, idealul…
Relația a fost lungă, s-a terminat când Mihai era mare, student, iar Andrei, soțul, a făcut atac cerebral și a rămas la pat. Vera a devenit îngrijitoare, cerea iertare de la el, iar el doar gemea.
Când a murit, pretendentul Verei i-a propus căsătorie, însă a refuzat.
Mihai nu va înțelege. Ar fi ca o trădare. Și-așa sunt vinovată…
Acela a plecat pentru totdeauna din Chișinău, nu a mai scris, nu a mai sunat. N-a scos-o pe Vera din găoacea vinovăției, păcat, era om bun. El a reușit să procure frigiderul, mobila, câte ceva pentru Mihai. Dar n-a ajuns niciodată stăpân la casă. Păcat…
Au trecut anii, s-au îmbătrânit vecinele, s-a învechit casa ce-mbrățișa curtea cu tei uriași. La liceul de arte creșteau talente, pe scenă apăreau viitori muzicieni. Primele lor încercări le ascultau trei bunici, adesea prezente la concerte.
Tanya, în cărucior, cu picioarele sub pled cald, rochie catifelată, guler de dantelă albă, Vera, dreaptă, severă, frizură ordonată, rochie brună, curea cu mărgele, pantofi asortați, și Domnica, venită mai mult pentru companie, neauzind prea mult, dar bucurându-se de spectacolul tinereții, haine simple, în mână geantă roasă, iar fața senină ca o artistă secretă.
Și toate trei cu mănuși de dantelă, în amintirea Parisului Taniei…
În zadar te învinuiești, Tanya! tăia prăjitura Vera ce tocmai o adusese. Lidia-i mamă, e femeie, a cunoscut Dragostea. Pe Pierre poate-l urăște, și bine face, dar pe tine te iubește.
Da-da! confirmă Domnica. Tinerețea e crudă. Pe urmă, totul se schimbă, apar nuanțe. Lidia suferea mult, dar s-a maturizat, a înțeles. Pierre al tău… ce șarlatan!
Au pornit din nou samovarul. Electric, fără conuri de brad, dar lucios și cald, vechi, moștenit din alte vremi, reflecta în el fețele mamelor care nu mai sunt.
Afară, ploaia dansa cu frunze pe asfaltul curții. Peste puțin vine înghețul, ofilesc crizantemele, se rulează frunzele gălbioare. Toamna era deja simțită, dar încă dăruia căldură.
În curte a intrat o mașină, farurile au clipit, s-au stins. Cineva a bătut iute din tocuri pe alee, s-a apropiat de ușă. Tanya a stat nemișcată, ascultând.
Soneria a țârâit. Vera a deschis, a dat voie Lidiei înăuntru, a sărutat-o, i-a făcut semn spre bucătărie.
Așteptată. Își face griji. Intră, fată, intră! La mulți ani, căprița mea!
Lidia adusese dalii mov, cu mijloc galben, preferații mamei. După buchetul uriaș nu se vedea sărbătorita, și plângea. Lacrimi pentru că nu putea să creadă că i-a fost iertat totul. Sau poate nu se iertase ea însăși… dar era și fericită. Fiica Lidiei s-a născut azi, o fetiță roșcată în fașă roz. Asta-i fericire!…
Dacă azi te uiți prin fereastra căsuței de la marginea curții vechii case boierești, îi vezi pe cele trei bunicuțe. Râd, beau ceai, povestesc, își amintesc și așteaptă… Așteaptă copiii lor, nepoții, strănepoții toți care le umplu viața de sens și viață adevărată. Curând vor pleca, se vor topi în uitare, dar mai trebuie să apuce să strângă în brațe pe cei dragi. Asta-i neprețuit…
