Trei destine frânte
Sâmbăta asta a început la fel ca toate celelalte. M-am apucat să răscolesc lucrurile vechi de pe deasupra dulapului, cât mama, Adriana, făcea mâncare în bucătărie. Printre cutii prăfuite, am dat peste un album foto ciudat și necunoscut. Curiozitatea m-a împins să mă așez în fotoliu și am început să-l răsfoiesc.
Primele pagini era pline de poze vesele: mama tânără, râzând cu prietenele lângă o fântână arteziană, la un picnic într-o poiană cu margarete, așezată pe pătura cu flori, cu o lumină specială în ochi. Apoi mi-a sărit în ochi un bărbat brunet, înalt, mereu zâmbind lângă ea mamei îi sclipeau ochii de dragoste, se țineau de mână, îi făcea să pară un cuplu aproape ideal. Cafea la o terasă din centrul vechi al orașului, plimbări pe aleea din Parcul Ștefan cel Mare, ieșiri la munte. Cine era bărbatul acesta? Și de ce nu l-am văzut niciodată?
Am coborât albumul la bucătărie, unde aroma de cozonac proaspăt copt aniștea sufletul.
Mamă…, i-am spus, fluturând albumul, cine-i omul din pozele astea? N-am auzit niciodată de el.
Adriana s-a întors ușor, am văzut degetele cum îi tremură scurt pe prosop, dar apoi și-a recăpătat firescul.
Ah, el e Nicu, mi-a răspuns mama, încercând să pară dezinvoltă, deși i-am simțit stinghereala din voce. Am fost împreună mult înainte să-l cunosc pe tata.
Și de ce nu mi-ai povestit niciodată? Ați părut fericiți… Ce s-a întâmplat? Cum ați ajuns să vă despărțiți?
Mama a oftat, ștergându-se scurt pe șorț, privindu-i pe copiii vecinilor care se jucau pe alee. Am știut că nu-i ușor pentru ea. Dar mereu am simțit că mama ascunde ceva adânc în suflet, iar curiozitatea mea era, poate, prea mare, dar nu mă puteam opri.
A fost o poveste grea, fata mea, a început Adriana, cu ton blând, dar cu o tristețe pe chip. Ne-am iubit mult, dar, din cauza greșelii mele, n-am putut rămâne împreună. Doar eu am fost de vină pentru despărțire.
M-am așezat la masă, simțind cum mă năpădește un soi de vinovăție pentru că dezgrop trecutul. Dar nu mă puteam abține.
Vreau să știu totul, i-am șoptit, te rog. Am simțit mereu că între tine și tata n-a fost niciun strop de iubire. V-ați suportat atâția ani, de ce? De ce nu pe Nicu? Tata… nu pot spune că a fost vreodată cald sau blând. Mereu rece, gelos, fixist… Ce te-a împins, mamă?
Adriana a lăsat cana jos pe masă cu gest încetinit, fără să mă privească. Încet, a tras adânc aer în piept și m-a privit.
Nu-i ușor să-ți răspund, Ana, mi-a spus, aproape înghițindu-și cuvintele. Pe tatăl tău nu l-am iubit niciodată. Ba chiar, l-am detestat, recunosc.
Aproape că am tresărit. Mă așteptam la orice, dar e dureros să-mi aud mama recunoscând așa ceva.
Dar atunci…? Te-au forțat bunicii? a ieșit întrebarea ca un strigăt.
Mama a zâmbit amar, de parcă i-ar fi venit să plângă și să râdă în același timp.
Dimpotrivă, mi-au interzis! Nici măcar nu-l plăceau. Mai ales că pe vremea aceea Nicu mă curta. Avea tot ce-i trebuie unui ginere de soi.
A tras cu degetul pe marginea cănii, gânditoare. Povestea asta părea să apese pe sufletul ei, dar azi, uitându-se la album, simțeam că vrea să se elibereze.
Am un defect mare, zise mama încet. N-am suportat niciodată să fiu constrânsă ori pusă la colț. Dacă simțeam presiune, inclusiv din partea celor dragi, făceam exact invers, chiar dacă-mi făceam rău cu mâna mea. Părinții știau asta și n-au insistat niciodată. Dar omul de care am fost îndrăgostită nu a înțeles sau nu a vrut să priceapă.
A tăcut, urmărind pe geam țurțurii care începeau să crească la streșini. Greșeala aia, o simțeam o apasă și azi. Dacă ar fi dat înapoi și n-ar fi sărit ca arsă… dacă ar fi evaluat cu calm! Dar a ales să demonstreze că nimeni n-are dreptul să-i impună. Și a demonstrat. Plătind un preț scump propria fericire.
Prin decizia ei, au fost frânte trei destine: al ei, al lui Nicu și al tatălui meu. Toată lumea știa că mariajul nu e făcut să țină. Însă răzvrătirea Adrianei a avut ecouri adânci iar mama mereu și-a dat seama de consecințe, chiar și atunci!
~~~~~~~~~~~~~~~
O văd pe mama, într-o bucătărie luminată blând, cu bărbia în palmă, urmărea cu drag cum Nicu toacă legumele. Parca nici nu era om, ci magician adevărat, atât de natural mișca cuțitul! Totul se transforma pe masă, aromele dădeau deja să înnebunească simțurile.
A vrut de câteva ori să se ridice să-l ajute dar Nicu râdea mereu și îi spunea Stai jos, Adriana, aici e regatul meu! Ea se conforma, surprinsă cum omul acesta făcea magie din banale zarzavaturi.
Am crescut într-un restaurant de familie, îi explica el, cu ochii strălucitori. Dacă mama a fost o bucătăreasă tare, n-aveam cum să nu învăț și eu. Nu mă laud, dar bucătăria mi-a intrat în sânge! Azi vreau să te uimesc!
La final, mama mi-a povestit că și-ar fi lins farfuria. Gustul mâncării lui a fermecat-o combinații, echilibru, totul nebănuit de bun.
Ești un vrăjitor…, râdea, uimită. Cum ai transformat niște ingrediente simple într-o minune?
Nicu zâmbea mulțumit, privindu-i reacția. S-a așezat la masă
Secretul? Dragoste și un pic de imaginație, a dat din umeri. Și ingrediente de calitate! Dar bucuria ta e răsplata mea. Te aduc la restaurantul nostru și vei vedea ce înseamnă cu adevărat magie!
Adriana râdea, lăsându-se cu totul prinsă de visul lui. Sorbea o gură de cafea, inspirând aroma parfumată, mulțumită.
Dar o să rămâi în restaurantul familiei? l-a întrebat glumind.
Nicu a tăcut o clipă, apoi a clătinat din cap cu hotărâre:
Nu. Visul nostru e să deschidem un local nou, aproape de Chișinău, într-o zonă de vile la margine de pădure. Spațiul l-am găsit deja, urmează amenajarea. Eu voi fi șeful! Va fi un loc visat!
Îi sclipeau ochii când povestea iar mama l-a ascultat visătoare. Dar pe fundal, simțea un fior ciudat.
Deci vei pleca de aici? o aud cum l-a întrebat încetișor, jucându-se cu inelul din aur cadoul de logodnă al lui Nicu. Metalul vestit-i răcorea degetul, de parcă încerca să-i potolească neliniștea. Și eu…?
Nicu s-a oprit, vizibil surprins de reacția ei. Doar știa că o iubește nespus și că tot ce face, face pentru ea! Încerca să o liniștească.
Cum să plec fără tine? a spus, parcă și întristat, și mirat. Vreau să vii alături de mine! Avem deja apartament frumos, liniștit, lângă pădure! Acolo facem nunta! Și de studii nu-ți fă griji, aranjăm transferul facultatea e chiar mai bună acolo!
Îi povestea cu entuziasm planurile sigur că totul era un dar pentru amândoi, nu o constrângere. În mintea lui, nu exista decât această variantă bună.
Dar mama, mi-a spus, avea un tumult de gânduri. Se imagina cum își ia rămas-bun de la părinți, de la colegi, cum rupe legăturile de-o viață pentru necunoscut. Simțea că nimeni n-a întrebat-o, nici măcar omul care zicea că o iubește.
Deci ai stabilit totul? Numai tu decizi? a spus încet. Crezi că totul o să las baltă și fug la capătul lumii doar pentru că așa vrei tu?
Privirea i s-a pierdut pe fereastră, unde norii mișunau lent peste dealuri. Își imagina, poate, cât de greu i-ar fi să-și lase rădăcinile.
Nicu s-a apropiat, simțindu-și și el vinovăția. Voia să-i facă o surpriză, nu să impună. Credea că va fi o veste bună, nu un ordin.
Adriana, n-am vrut să pară așa! Doar am vrut să-ți arăt că am planuri serioase pentru viitorul nostru! își cerea parcă scuze.
Dar durerea se vedea pe chipul mamei. Nu voia să fie trasă într-o poveste care nu-i aparținea cu totul.
Nu, nu mă bucur deloc! a izbucnit. Tu decizi pentru mine, fără să-mi ceri părerea! Dacă acum faci așa, ce urmează? Mă vei controla toată viața?
Nicu n-a știut ce să mai spună. În mintea lui, totul era doar dovadă de dragoste, dar pentru mama, faptul că nu a fost consultată a cântărit mai greu decât orice vis frumos.
Am închis subiectul, îi spuse mama, răspicat și tremurându-și mâinile de la emoție.
A desfăcut inelul de pe deget și l-a aruncat spre perete. Un sunet sec a umplut tăcerea…
A doua zi, acasă în fotoliul preferat, mama a încercat să-și liniștească gândurile. Înțelegea că Nicu nu voia să o rănească, toate erau pentru binele lor, dar nu putea digera ideea că nu fusese lăsată să aleagă. Gândul că ar putea ajunge să-i conducă viața era insuportabil și-a dorit libertate, chiar cu prețul durerii.
Câteva luni mai târziu, mama l-a reîntâlnit pe Viorel, un cunoscut vechi, întotdeauna în umbra ei, cu o simpatie discretă. Când a aflat de despărțirea ei de Nicu, Viorel a intensificat apropierea, iar mama, rănită și singură, i-a acceptat avansurile. A văzut în el un colac de salvare, poate și dorința de a-și demonstra că poate fi fericită cu altcineva.
~~~~~~~~~~~~~~~
Așa m-am măritat cu primul venit, mi-a spus mama, privind înainte. Viorel n-avea habar de viață în doi, nu știa ce înseamnă respectul real. După un an, au început certurile. Sub masca bunei dispoziții, ascundea un caracter încăpățânat, aproape dur. După șapte ani, ne-am despărțit nu am mai putut conviețui.
O ascultam fără să o întrerup. Schimbul dintre compansiune și tristă mirare era pe chipul meu.
Și de ce spui că ai nenorocit trei destine? Nicu nu te-a uitat niciodată?
N-aș putea să știu, zise mama așezat. Dar am văzut cum suferea. Și eu, și el, și Viorel fiecare am avut de pierdut. Viorel spera că o să-și găsească liniștea și nu a găsit decât dezamăgire. Am fost, fiecare în felul nostru, mai săraci sufletește după experiența asta.
S-a uitat pe geam, pe măsură ce soarele apunea. În voce avea o liniște resemnată, ca și cum o acceptare târzie i-a adus împăcare.
Nicu a reușit totuși. Are acum restaurante prin toată țara, lumea îl respectă. Dar a devenit închis și rigid, un perfecționist, mereu distant, numai cu fiul lui își permite să fie blând. A încercat să se căsătorească de două ori, dar niciuna dintre ele n-a durat mai mult de un an. Și amândouă femeile semănau cu mine: părul, ochii, statura. Un prieten mi-a spus că, probabil, nu m-a uitat complet. Dar nu mai am dreptul să-i intru în viață, nu după atâția ani…
O priveam și simțeam un nod în gât. Mama a fost o femeie care ar fi putut fi cu adevărat fericită și lui Nicu i-a rămas mereu dorul de ea. Dar nu ar fi făcut niciodată pasul spre el: încăpățânarea, mândria acele trăsături care le-au frânt iubirea au rămas. Ea nu acceptă să pară slabă, nici măcar acum.
S-a întins puțin, ca și cum ar arunca de pe umeri o povară și m-a privit direct:
Poate nu am regrete, Ana. Da, a durut. Da, nu e ceea ce am visat. Dar am trăit. Te am pe tine iar asta e tot ce contează.
Afara s-a întunecat. Luminile calde ale casei s-au aprins, dând totul acel sentiment de acasă pe care îl prețuiesc mereu. Am îmbrățișat-o pe mama și am simțit liniștea care s-a așezat între noi. Trecutul rămânea unde îi era locul. Viitorul îl clădim împreună, de-acum.
