Trei decenii am muncit într-o fabrică, doar ca ai mei copii să ducă o viață mai bună. La împlinirea a șaptezeci de ani, s-au strâns și mi-au comandat un coș mare cu flori, livrat de un curier.
Stăteam în garsoniera pustie cu coșul de flori în brațe și plângeam. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu patruzeci de ani în urmă că la șaptezeci de ani voi ajunge să celebrez așa, aș fi luat-o drept o glumă proastă. Dar viața nu se uită dacă ești pregătit, iar ironia ei e aspră.
În dimineața aceea de joi, m-am trezit la șase, deși nu trebuia să plec nicăieri. Veche obișnuință treizeci de ani m-am ridicat cu noaptea-n cap să ajung la prima tură la fabrică.
Coseam halate, uniforme, haine de lucru. La Iași erau mai multe ateliere și peste tot femeile își aplecau ochii spre mașinile de cusut, cu acele înfipte în degete și visele înfipte în copii. Pentru cine munceai, dacă nu pentru ei?
Al meu Tudor, Dumnezeu să-l odihnească, lucra la Căile Ferate. Am tras împreună la gospodărie. Nu mă plâng aveam strictul nostru. O garsonieră la Tătărași, apoi am trecut la două camere cu bucătărie în Alexandru cel Bun.
Căldură centrală, balcon peste parcare. Dar copiii aveau totdeauna haine curate, o farfurie caldă, cărți pentru școală. Mihai mergea la meditații la engleză, Lenuța la curs de calculator. Tudor lua mereu ore suplimentare, iar eu coseam după-amiezele pentru vecine, perdele și rochii de nuntă.
A meritat, zic eu. Mihai a terminat Dreptul, acum are cabinet la București. Lenuța conduce firma ei la Cluj. Niciodată nu am înțeles exact ce face, ceva cu marketing, însă oamenii îi plătesc și îi merge bine. Sunt mândru de ei. Chiar sunt. Numai că mândria asta doare uneori, ca o cafea amară parcă-i tot băutura cunoscută, dar tot îi lipsește ceva.
Tudor a plecat dintre noi acum opt ani. Inima. S-a stins repede, fără vreun rămas bun s-a culcat seara și nu s-a mai trezit dimineața. În primul an, copiii sunau zilnic. În al doilea, mai rar. Acum Mihai sună duminica după-masă, dacă nu uită.
Lenuța trimite câte un mesaj scurt, de parcă ar trimite o telegramă: Mamă, ce faci? Sănătate. Pup. Eu răspund: Sunt bine, scumpa tatei. Ce altceva aș putea zice? Că serile mi le petrec povestind cu televizorul? Că sâmbăta, singura persoană care mi-a vorbit a fost casierița de la Supermarketul Linella?
De ziua asta am început să mă pregătesc cu o săptămână înainte. Femeie bătrână, dar tot bătrână copilă. Am copt o plăcintă cu brânză, după rețeta mamei mele. Am cumpărat un mileu nou. Am scos din vitrină serviciul acela de porțelan, primit la nuntă cu Tudor, pe care nu l-am folosit decât la sărbători. Patru farfurii, că Mihai a zis că poate reușește să vină, iar Lenuța a scris că vede cu programul.
Dimineața, m-a sunat Mihai. Vocea lui obosită, ca și cum n-ar fi dormit: Mamă, nu pot veni, am proces, l-au mutat pe azi, nu am cum să lipsesc. Dar sâmbătă vin sigur, bine?
O oră mai târziu, mesaj de la Lenuța. Fără apel: Mamă, am conferință la Oradea, nu ajung, te iubesc, promit că recuperez în weekend!!! Trei semne de exclamare, parcă ar putea înlocui prezența ei la masă.
Mă uitam la farfuriile acelea pe masă, la plăcintă, la mileul galben cu flori de floarea-soarelui, cumpărat fiindcă mi s-a părut vesel. După, am strâns toate farfuriile la loc, mileul pus la sertar, plăcinta acoperită cu un prosop.
La ora trei a sunat interfonul. Curier. Tânăr, abia ieșit din adolescență, cu o geacă bleumarin. Stătea cu un coș uriaș cu trandafiri și crini și o scrisoare: Dragă mamă, îți dorim sănătate și toate cele bune. Mihai și Lenuța.
Curierul mi-a zâmbit: La mulți ani! Cineva vă iubește mult.
Am luat coșul abia îl puteam ține, l-am așezat pe masa din hol și am încuiat ușa. M-am așezat pe taburet lângă cuier și am stat așa, nici nu știu cât, copleșit de mirosul acela amețitor de flori.
Spre seară, m-a sunat tanti Maria singura vecină cu care mai vorbesc. Șaptezeci și cinci de ani, locuiește cu un etaj mai jos, tot singură. Vasile, e ziua ta, haida la mine la ceai, am copt prăjitură cu mere. M-am dus. Am stat până la zece la bucătăria ei. Maria nu m-a întrebat nimic de copii. Știa.
Sâmbătă a venit Mihai. Singur, fără nevastă și fără nepoți. Trei ceasuri, dintre care una întreagă pe balcon cu telefonul la ureche. A lăsat un plic cu bani pe polița din hol. Lenuța a anulat iar întâlnirea de duminică s-a ivit ceva, tată, dar la Crăciun sigur vin.
Și atunci am priceput ceva. Nu e că nu mă iubesc ai mei copii. Mă iubesc, doar că așa cum pot, între termene la tribunal, ședințe și conferințe. Mă iubesc cum și eu am iubit mașina de cusut cu cinste, dar mereu cu ochii la ceas. Trei decenii am muncit pentru ca ei să nu muncească la fel. Nimeni nu mi-a spus că pentru viața lor mai bună, eu voi plăti cu un apartament gol.
Plăcinta am împărțit-o cu Maria. Florile-au rezistat o săptămână, apoi s-au ofilit. Plicul de la Mihai l-am pus în sertarul unde Tudor ținea acte de la CFR.
Ieri mi-am luat bilet la excursie spre Orheiul Vechi. Autocar, două zile, grup de seniori. Maria merge și ea cu mine. Când i-am spus Lenuței la telefon, a rămas mirată: Mamă, da de când umbli în excursii?
Din ziua când am făcut șaptezeci de ani, fata tatei, i-am zis.
A rămas tăcere. O tăcere scurtă, mai grea decât toate semnele de exclamare din mesajele ei. Și știu că într-o zi o să-nțeleagă. Poate când o să aibă și ea șaizeci de ani și o masă prea mare. Dar nu am de gând să stau să aștept.
Am șaptezeci de ani, picioarele mă țin, am bilet de autocar și o vecină care face plăcintă cu mere. Tudor ar fi zis: Vasile, nu te văicări, mergi. Așa că merg.
