Trei decenii am lucrat la uzină, doar să le fie mai bine copiilor mei. Pentru aniversarea de șaptezeci de ani, au pus bănuții la un loc pentru un coș mare cu flori livrat de curier.
Stăteam în garsoniera goală, cu coșul de flori în brațe și plângeam. Dacă mi-ar fi spus cineva, acum patruzeci de ani, că într-o zi atât de mare urma să mă găsesc în felul ăsta, aș fi râs cu amar și nu aș fi crezut. Dar viața are un fel ciudat și glumeț de a-ți întinde capcane, și nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit pentru deznodământ.
În dimineața aceea de joi, m-am trezit la șase, deși nu trebuia să merg nicăieri. Obiceiul vechi treizeci de ani am bătut poteca spre fabrica de textile înainte să răsară soarele.
Coseam uniforme, halate, salopete de lucru. Pe atunci la Iași erau câteva ateliere și în fiecare sală munceau femei aplecate peste mașini, cu ace înfipte ocazional în degete și vise adânc îngropate pentru copiii lor. Pentru cine altcineva făceam totul, dacă nu pentru ei?
Bărbatul meu, Ștefan, să se odihnească în pace, lucra la Căile Ferate Române. Împreună am dus greul casei. Nu mă plâng aveam apartamentul nostru. Mai întâi o cameră la Lăpușneanu, apoi am făcut schimb pe două camere cu bucătărie la Alexandru cel Bun.
Aveam încălzire de la oraș, balcon cu vedere la parcarea blocului. Dar copiii nu au dus lipsă de haine curate, de mâncare caldă, de cărți pentru școală. Radu mergea la ore de engleză cu un student, Maria la un curs de informatică. Ștefan mai lua o tură în gară, iar eu coseam seara perdele și rochii de nuntă vecinelor.
Și uite că s-a meritat. Radu a terminat Dreptul, e avocat la București. Maria are propria firmă la Cluj, ceva cu publicitate nu am înțeles niciodată exact, dar are clienți și o duce bine. Sunt mândră de ei, recunosc. Doar că mândria asta parcă-i ca ceaiul fără miere e tot ceai, dar îi lipsește gustul.
Ștefan ne-a părăsit acum opt ani. Inima. S-a stins repede, în somn, fără rămas bun. În primul an copiii mă sunau zilnic. Al doilea an deja o dată pe săptămână. Acum Radu sună duminica, după prânz, dacă nu uită.
Maria scrie mesaje scurte, parcă ar fi telegrame: Mamă, cum te simți? Pup. Răspund: Bine, scumpă. Ce altceva să-i zic? Că seara povestesc cu televizorul? Că sâmbăta singura care mi-a vorbit a fost casiera de la Profi?
M-am pregătit o săptămână pentru ziua asta. Proastă bătrână! Am copt plăcintă cu brânză, după rețeta mamei mele. Am cumpărat o față de masă nouă. Am scos vesela de porțelan, primită la nuntă, pe care niciodată n-o foloseam în fiecare zi. Patru locuri. Radu promisese că se străduiește să ajungă, iar Maria a scris că vede după program.
Dis-de-dimineață m-a sunat Radu. Vocea obosită, parcă n-ar fi dormit. Mamă, nu pot, am proces azi, l-au mutat și n-am avut ce face. Dar sâmbătă, promit că vin!
O oră mai târziu, SMS de la Maria. Nici nu m-a sunat. Mamă, conferință la Brașov, nu apuc, te iubesc, recuperez în weekend!!! Trei semne de exclamare. Parcă numărul lor ar putea ține loc de prezență lângă mine la masă.
Mă uitam la cele patru farfurii, la plăcinta proaspătă și la fețita de masă cu flori galbene, cumpărată special că mi s-a părut veselă. Apoi am început să le adun. Farfuriile în dulap. Fața de masă împăturită. Plăcinta, acoperită cu ștergar.
La trei sună interfonul. Curierul. Un băiat tânăr, nici 25 de ani, în uniformă albastră. Ținea în brațe un coș uriaș de flori trandafiri, crini, și altele pe care nu le-am știut. O felicitare: Cea mai dragă mamă, îți dorim sănătate și tot ce-i mai bun! Radu și Maria.
Curierul mi-a întins coșul și a zis: La mulți ani, doamnă! Cineva vă iubește mult.
Am luat coșul, care era greu. L-am pus pe măsuța din hol și am închis ușa. M-am așezat pe scăunel la cuier, și am rămas acolo nu știu, cinci minute, poate douăzeci. Florile miroseau tare, aproape sufocant, în holul mic.
Spre seară, a sunat Vasilica ultima vecină cu care mai stau de vorbă. Șaptezeci și cinci de ani, stă la etaj, tot singură. Rozalia, ai ziua ta, vino la mine la ceai, am făcut plăcintă cu mere. M-am dus. Am stat la ea până la zece. Vasilica n-a întrebat de copii. Știa.
Sâmbătă a venit Radu. Singur, fără soție, fără nepoți. A stat trei ore, dintre care vreo oră la telefon pe balcon. Mi-a lăsat un plic cu lei pe polița din hol. Maria, în final, a anulat weekendul a apărut ceva, mamă, dar la Crăciun vin sigur.
Și atunci mi-am dat seama de ceva. Nu că nu mă iubesc copiii mei. Mă iubesc. În felul lor, între două dosare și-o conferință. Mă iubesc, cum îi iubeam și eu, dar cu mintea tot la lucru, cu ochii la ceas. Am muncit treizeci de ani pentru ca ei să nu stea la mașină și să nu-și bată palmele ca mine. Dar nimeni nu mi-a spus că prețul pentru viața lor mai bună va fi singurătatea mea.
Plăcinta am mâncat-o cu Vasilica. Florile au stat pe masă o săptămână, apoi s-au veștejit. Plicul de la Radu l-am ascuns în sertarul unde Ștefan ținea actele de la CFR.
Ieri mi-am luat bilet la o excursie spre Orheiul Vechi. Autocar, două zile, grup de pensionari. Vasilica vine cu mine. I-am spus Mariei la telefon, era surprinsă. Mamă, de când mergi tu în excursii?
De la șaptezeci de ani, draga mea, i-am răspuns.
În receptor a fost o pauză de trei secunde. Apoi Maria a zis doar bine, mamă, și a schimbat vorba. Dar liniștea aceea de trei secunde a însemnat mai mult decât toate semnele ei de exclamare la un loc. Și știu, o să înțeleagă și ea, poate când va avea șaizeci de ani și un scaun gol la masă. Dar eu nu mai aștept.
Am șaptezeci de ani. Am picioare sănătoase, un bilet la autocar și o vecină care știe să coacă plăcinte. Ștefan mi-ar fi zis: Rozi, nu te văita, du-te! Și mă duc.
