Trei decenii am lucrat la fabrica de confecții din Chișinău, legând fiecare zi de speranța că pentru copiii mei va fi mai bine. La împlinirea a șaptezeci de ani, au pus mână de la mână și mi-au trimis un coș mare de flori, livrat acasă de curier.
Stăteam în apartamentul pustiu, ținând coșul cu flori și lacrimile curgeau fără să le pot opri. Dacă cineva mi-ar fi spus acum patruzeci de ani că așa voi petrece cea de-a șaptezecia aniversare, aș fi râs, socotind-o drept o glumă amară. Dar viața are umorul ei sec și nu întreabă niciodată dacă ești pregătită pentru poantă.
În dimineața aceea de joi m-am trezit pe la șase, deși n-aveam de ce să mă ridic din pat. Obișnuință veche treizeci de ani m-am sculat înainte de răsărit, ca să prind schimbul întâi la fabrică.
Am cusut uniforme, halate, haine de lucru. Pe atunci, Chișinăul avea câteva fabrici mari, iar peste tot stăteau femei aplecate, apăsând pedala mașinii de cusut cu un ochi la ac și altul la copii. Pentru cine altcineva lucram, dacă nu pentru ei?
Bărbatul meu, Gheorghe, să-l ierte Domnul, era impiegat la Calea Ferată Moldovenească. Împreună ne-am dus casa înainte. Nu mă plâng am avut ce n-am visat când eram fată la sat. Întâi un cămin modest pe strada Ștefan cel Mare, apoi am prins schimb cu două camere și bucătărie pe Bulevardul Dacia.
Căldură din centrală, balcon cu vedere spre rondul de copaci. Dar copiii mereu cu haine curate, prânz cald și cărți pentru școală. Radu lua lecții de engleză, iar Doina mergea la un curs de informatică la Palatul Pionierilor. Gheorghe făcea ture suplimentare la gară, eu coseam după program perdele și rochii pentru vecine pentru botezuri, nunți, sărbători.
Și iată că a avut rost. Radu a terminat Dreptul, acum are cabinet la București. Doina conduce o firmă de marketing tot acolo, n-am înțeles niciodată cu ce se ocupă exact, dar lumea o plătește bine. Sunt mândră de ei, din suflet. Numai că mândria asta a început să semene cu ceaiul fără zahăr tot ceai, dar parcă îi lipsește ceva.
Gheorghe s-a dus acum opt ani. Inima s-a stins liniștit, noaptea, fără să aibă timp să-și ia rămas-bun. Primul an, copiii sunau zilnic. Al doilea, o dată pe săptămână. Acum, Radu dă telefon duminica după masă, dacă nu uită.
Doina trimite mesaje scurte, parcă telegramă: Mamă, ești bine? Te pup. Răspund invariabil: Sunt bine, fata mamei. Ce să-i spun? Că seara vorbesc la televizor? Că sâmbăta singura persoană care mi-a adresat un cuvânt a fost casiera de la magazinul din colț?
Pentru aniversarea asta m-am pregătit o săptămână. Ca o babă prostuță am copt chec cu brânză, după rețeta mamei mele. Am cumpărat fețe de masă nouă. Am scos setul de porțelan pe care l-am primit la nuntă, pe care îl păstrez pentru ocazii speciale. Patru tacâmuri fiindcă Radu a zis că poate reușește să ajungă, iar Doina a scris că vede cum îi iese programul.
Dimineața a sunat Radu. Vocea obosită, de parcă nu dormise deloc. Mamă, nu pot ajunge astăzi, am ședință improtantă la Tribunal, au devansat pentru azi. Dar sâmbătă vin sigur, bine?
La o oră după, mesaj de la Doina, nici măcar nu a sunat: Mamă, sunt la conferință la Timișoara, nu reușesc să ajung, te iubesc! Recuperez în weekend!!! Trei semne de exclamare parcă prezența ei putea fi înlocuită cu mai multă punctuație.
Am stat în bucătărie uitându-mă la masa pusă pentru patru persoane. La checul ăla pe care l-am copt, la fața de masă cu flori de floarea-soarelui, pe care am cumpărat-o să-mi pară veselia în casă. Apoi, le-am strâns rând pe rând. Vesela la loc, fața de masă împăturită, checul acoperit cu ștergar.
La trei a bătut la ușă curierul un flăcău de vreo douăzeci și ceva, cu geacă albastră. Avea un coș imens de flori trandafiri, crini și altele pe care nici nu le știam. Și un bilet: Dragă mamă, îți dorim sănătate și voie bună! Radu și Doina.
Vă doresc ani mulți și frumoși, doamnă! Cineva vă poartă multă dragoste, mi-a zis băiatul, mustăcind de după flori.
Am luat coșul, greu tare. L-am pus pe masă în hol și am tras ușa după mine. M-am așezat pe scăunel lângă cuier și-am stat așa, nu știu, cinci sau douăzeci de minute. Florile miroseau amețitor, parcă mă sufocau în spațiul mic.
Spre seară m-a sunat Zina, singura vecină cu care mai vorbesc. Are șaptezeci și cinci de ani, stă un etaj mai jos, tot singură. Marioara, ce să mai tot stai? Hai la mine, am copt plăcintă cu mere și bem un ceai. Am mers. Am stat povestind în bucătăria ei până după zece. Zina nu m-a întrebat nimic de copii. Știa.
Sâmbătă a venit Radu. Singur, fără soție și nepoți. A stat trei ore, din care una pe balcon, cu telefonul la ureche. A lăsat un plic cu 2000 de lei pe comoda din hol și a plecat. Doina a anulat pe ultima sută de metri: Mamă, iar a apărut ceva, dar de Crăciun vin sigur.
Atunci am priceput ceva. Nu că nu m-ar iubi copiii mă iubesc, fiecare în felul lor, în spațiul dintre ședințe și conferințe. Mă iubesc așa cum eu mi-am iubit mașina de cusut cu mintea la ceas, privind spre viitor. Trei decenii am muncit pentru ei să nu fie nevoiți să trăiască cum am dus-o eu. Nu mi-a șoptit nimeni, însă, că prețul pentru viața lor mai bună va fi singurătatea casei mele.
Checul l-am mâncat cu Zina. Florile au rezistat o săptămână, apoi s-au ofilit. Plicul de la Radu l-am pus în sertarul în care Gheorghe ținea actele de la CFR.
Ieri mi-am cumpărat bilet la o excursie prin Orheiul Vechi, cu autocarul, două zile. Grup de pensionari. Merg cu Zina. Când i-am spus Doinei la telefon, s-a mirat: Mamă, de când ai început să călătorești?
De la șaptezeci de ani, scumpa mamei, i-am zis.
La capătul firului câteva secunde a stat pe gânduri. Apoi mi-a răspuns: Frumos, mamă, și a schimbat subiectul. Dar liniștea aceea a vorbit mai mult decât toate semnele de exclamare din mesajele ei. Știu că într-o zi va înțelege poate când o să aibă șaizeci de ani și un scaun gol la masă. Dar nu mai stau să aștept.
Am șaptezeci de ani. Am picioare sănătoase, bilet la autocar și o vecină care coace plăcintă cu mere. Gheorghe ar fi zis: Marioaro, nu mai bodogăni, pornește la drum. Și am pornit.
