Trei ani de renovare fără musafiri
17 aprilie 2023
Azi am pus cana de ceai pe pervazul ferestrei din bucătărie. Nu e chiar prima dată, dar azi parcă am simțit altfel gestul. Lidia, soția mea, era la fereastră. A auzit când am intrat pe ușă și cred că a știut fără să se întoarcă că o privesc cu ochii strânși. Tăcerea dintre noi s-a așternut imediat, grea, ca o plapumă udă.
Ai pus cana pe pervaz, a zis Lidia calm.
Am pus, da, Lidia.
E lac pe lemn. Lasă urme, dacă pui lucruri fierbinți.
Știu.
Și atunci de ce?
S-a întors spre mine. Lidia are 45 de ani, e contabilă la un birou mic pe strada Cantemir, și de vreo trei ani de când am cumpărat acest apartament cu două camere pe strada Alecsandri din Chișinău, nu a mai invitat pe nimeni la noi în vizită. De fapt, oricât mă doare s-o spun, nici nu prea mai avea rost.
Am stat în ușa bucătăriei cu un boloboc în mână e mereu cu mine, ca la unii telefonul. Aud cum oftează.
Pentru că n-am unde să pun altfel, zice Lidia. Masa e acoperită cu folie, al doilea scaun e pus invers, și pe hol încă nu s-a uscat amorsa. Beau ceaiul aici, la geam. Beau ceaiul la geam de trei ani, Ştefan.
Mă uit la cană, apoi la ea, apoi din nou la cană.
Pun eu un suport…
Nu punem nimic. Lasă urme, să rămână, zice ea, cu o voce ca de apă rece pe suflet.
O privesc și nu-mi dau seama: glumește ori vorbește serios? Parcă nici ea nu mai știe.
Lidia, ce vrei să spui?
Gata, spune ea, și cuvântul ei cade în bucătărie ca o piatră în Prut. Gata, Ștefan.
Nu-nțeleg imediat. Ridic sprânceana.
Ce gata?
Îmi strâng lucrurile.
Cobor capul. Mă uit la boloboc. Stau nemișcat, nici nu știu unde să-l pun.
Din cauza pervazului?
Nu. Nu din cauza pervazului.
Își termină ceaiul, pune cana intenționat pe lac.
Ea s-a dus în dormitor.
Trei ani.
Când am cumpărat apartamentul, pe vremea toamnei, Lidia era cu adevărat fericită. N-o văzusem niciodată atât de vie printre tapete scorojite și podele vopsite, printre ferestrele bătrâne, privind spre plopii ruginii de afară. Mi-amintesc perfect. Atunci și eu mă simțeam altfel. Mă plimbam cu ruleta, măsuram pereții, desenam planuri pe o foaie pătrată, iar ceva din siguranța aceea o făcea să zâmbească cu toată inima.
Uite, ziceam, aici facem bucătăria open-space, dincolo punem rafturi până-n tavan, iar luminile să le facem pe zone, cu variator. Totul facem singuri, odată și bine.
A trebuit să fiu mai atent la acel odată și bine. Nu e ca și cum nu voiam economie, dar era mult mai mult la mijloc.
Primele luni au fost grele, dar păreau o aventură. Găteam pe reșou, dormeam pe saltea, mâncam din farfurii de unică folosință. Ne descurcam, chiar era amuzant uneori. Asta mi-aș dori să-și amintească și ea.
Cu timpul, m-am afundat în detalii. Weekend de weekend, ori după serviciu, mergeam cu bolobocul și șurubelnița ca să repar, să verific, să măsor. Mă pricep, conduc șantiere, știu tot ce mișcă în construcții. Nu la cunoștințe e buba. Problema a fost că nu m-am mai putut opri.
Lidia nu a observat la început. Prima dată când a realizat ca ceva nu e în regulă, era cam după opt luni de lucru. Prietena ei, Lucica, a întrebat-o veselă într-un cafe din centru:
Ei, mai terminați odată renovarea aia? De când aștept să vin pe la voi, să gust borșul ăla moldovenesc!
Lidia a zâmbit forțat: Un pic mai e, Ștefan zice că de revelion sigur terminăm.
Revelionul ne-a prins cu plăci de gips carton în sufragerie, masa de sărbătoare a fost în bucătăria aproape gata. Aproape.
Anul viitor, facem masa cu toți la noi, i-am spus.
Sigur, răspundea ea, văzând optimismul meu de porumbel pe acoperiș.
Doar că tavanul s-a terminat în martie. Însă până atunci apăruseră alte probleme: țevile din baie trase aiurea de un meșter, balcoanul cu spumă bătrână și goluri de 3 mm, pe care doar eu le vedeam. 3 mm!
Glumea Lidia la început: Ştefan se luptă cu milimetrul. Prietenele râdeau. Râdeam și noi, dar nu de tot.
Am pus parchetul în mai, când deschideam larg ferestrele. Lidia spăla praf, aducea scânduri, eu calculam, verificam fiecare rând la milimetru. De două ori am desfăcut și refăcut nu era fanta perfectă.
Ștefan, cine vede diferența?
Eu. O văd eu.
Atunci am simțit un zid între noi. Nu era supărarea, era ceva care a tăiat aerul, ca un curent rece când deschizi ușa la casă.
Am terminat parchetul în iunie, alb, stejar, geometrie perfectă. Lidia l-a mângâiat: Superb.
Îl lacuiesc săptămâna viitoare, i-am spus. Nemțesc, rezistent.
Săptămâna viitoare am descoperit că plinta dintr-un colț nu era lipită strâns. Am amânat.
În acea vară, Lidia a ieșit la cafea cu Lucica.
Cum vă descurcați, mai primiți musafiri?
În curând. Poate… Nu știu. Mi-e teamă că Ștefan n-o să termine niciodată.
Toți bărbații se mai trag, i-a zis Lucica.
Nu trage de timp, zice Lidia, parcă nu vrea să termine. Parcă mereu are nevoie de motiv ca să nu trăim normal.
În seara aceea m-am trezit cu douăzeci de mostre de vopsea albă pe masa din bucătărie. Toate alburi, dar cu nuanță de gri, crem, albastru:
Vezi diferența?, i-am arătat.
Pentru mine e tot alb, a zis ea, extenuată.
Dar nuanța contează, la lumina zilei se vede totul!
Bine, alege-o tu. Şi a ales el. Întotdeauna.
Cu timpul, nu m-a mai întrebat nimic. Dacă îi plăcea faianta, găseam argumente tehnice împotrivă. Dacă voia să așezăm canapeaua, îi arătam planul pe tabletă că nu dă bine la spațiu. La fiecare mie-mi place, eu răspundeam dar mai bine așa.
A încetat să mai spună mie-mi place. Pentru ce?
Toamna, prietenul meu Vasile din Edineț era în trecere și a cerut, rușinat, să doarmă o noapte la noi. M-am scuzat la el: Avem lucrări la dormitor. Nu era adevărat. Lidia m-a privit lung și n-a mai protestat.
Vasile a stat trei ore pe la noi, apoi a dormit la hotel. Lidia a pregătit masa, a mâncat singură.
Seara aceea am lăsat-o privind în tavanul perfect, fără imperfecțiuni, deasupra unui pat unde nu călcase niciun musafir de ani.
Iarna, mama Lidiei s-a îmbolnăvit de gripă. Lidia petrecea zile la ea, traversând orașul. Eu zugrăveam blocul de la balcon, voiam să iasă fără cusur, două straturi, 24 de ore pauză între mâini.
O seară am găsit-o pe Lidia acasă, obosită, întrând pe ușă. Eu eram cu lupa în hol, studiam o îmbinare invizibilă.
Ce s-a întâmplat?
E o fantă…
Nu am întrebat cât era deschiderea. Știam răspunsul.
Ştefan, ai mâncat azi?
Cred că da…
De dimineață?
Parcă a fost ceva.
Mi-a gătit paste cu ou. Apoi a întrebat:
Povestește-mi altceva, nu de renovare.
Nu am știut nimic să-i povestesc. Doar șantier.
Am simțit că ceva esențial se rătăcise în mine: omul devenise șurub, nu om.
Am obișnuit s-o las să-și aleagă micile obiecte: într-o zi și-a cumpărat o veioză simplă, din stofă, nu spoturi, nu calcule, doar pentru citit seara. Am mutat-o două zile pe unde am vrut eu, apoi ea a pus-o pe noptieră. M-am lăsat păgubaș. O chestiune măruntă, dar pentru noi, semnifica.
Primăvara, Lidia mi-a scris la serviciu să mergem câteva zile la sanatoriu cu Lucica. Am zis da, ocupat fiind cu renovarea din baie, și nici nu am priceput la ce-i bun.
A venit acasă peste patru zile, liniștită. M-a găsit că-i arăt nisa perfect simetrică din baie.
Bravo, ai muncit.
Acum totul e la linie.
Am văzut.
A mers în dormitor, s-a întins și a privit în tavan. Eu făceam inventarul sculelor.
Duminica următoare am uitat să ies la masă lucram la boxă. Ea m-a chemat la mâncare, eu i-am spus încă cinci minute. Au trecut două ore până am apărut la masă. A mâncat singură.
Când m-am întins lângă ea, m-a întrebat:
Ești fericit, Ştefan?
Am evitat. I-am povestit de balconul pe care îl voi reface, nu de sufletul meu.
În acea dimineață, când am pus cana pe pervaz, mi-am amintit: e gata. Gata cu viața amânată, cu musafiri care nu mai vin, cu casa muzeu și nu acasă.
Lidia și-a făcut bagajul liniștit. A luat doar ce-i era drag: câteva cărți, haine, bijuterii, veioza, pașaportul, actele și ghiveciul cu cactusul Felix. Felix era singura viață verde din casă, adus de birotică.
Lidia…, am încercat eu timid.
Ce?
Stai să vorbim
Despre ce? Ştefan, tu știi foarte bine de ce plec.
Nu știu deloc.
M-am simțit pierdut, chiar pierdut. Nu mai fusesem astfel de mulți ani.
Noi trăim aici trei ani. Nu am avut o singură cină între prieteni. Nu o singură dată! Pentru că mereu nu e gata. Dar nu va fi niciodată gata, Ştefan. Ție-ți place să începi iar şi iar. Iar eu nu mai pot. Eu nu mai vreau să fiu gazdă la tine în casă, când tu niciodată nu termini. Eu vreau să trăim, nu să fim veșnic în șantier…
Am încercat să opresc, n-am reușit.
Unde pleci?
La mama.
Pe cât timp?
Nu știu.
A închis ușa cu aceeași grijă cu care am învățat-o să pună cana pe suport. Am rămas singur.
M-am plimbat restul zilei printre rafturile perfect drepte, podeaua lăcuită, spoturi reglate, biblioteca aranjată la linie dar tăcerea era ireală.
Am privit la cana lăsată pe lemn fără nicio urmă! Am spălat cana, am așezat-o la loc, am trecut dintr-o cameră în alta încercând să simt altceva decât ceea ce era: un muzeu, nu o casă.
Trei zile am rătăcit așa. Am mers la serviciu, m-am ținut de treabă, dar cu inima grea. În a patra zi, i-am scris Lidiei.
Putem discuta?
A răspuns după o oră. Da.
Am sunat-o. M-am bâlbâit la început. A fost calmă, ca de fiecare dată.
Ştefan, eu nu mă voi mai întoarce niciodată la muzeu. Casa nu e scop, e mijloc. Am fugit cât am putut. Dacă mai vrei să încerci, trebuie să facem altfel.
Hai să încercăm altfel, am zis, abia reținându-mi emoția.
Ne-am întâlnit la o cafenea din centru, printre mese zgâlțâite și meniuri apăsate cu creta. Lidia, cu aceeași privire caldă, dar obosită. După o oră, am stabilit condițiile:
O lună fără nicio lucrare. Absolut nimic.
De acord.
Duminica viitoare, vin Lucica cu Marian, chemăm și Vasile, dacă reușește. Mâncăm împreună.
De acord.
Și dacă iar transformi orice zgârietură într-o dramă, îți spun pe față, iar tu mă asculți.
Așa facem.
Am mers acasă pe jos, printre bălți, fiecare cu gândurile lui. Am urcat la etaj, am deschis ușa. Lidia a pus cactusul Felix pe pervaz, direct pe lac. N-am zis nimic.
Duminică am avut musafiri. Lucica a adus prăjitură, Marian un vin moldovenesc, iar Lidia a făcut borșul promis de trei ani. Sufrageria a prins viață, tacâmurile nu erau simetrice, Marian a vărsat vin roșu pe fața de masă m-a durut, dar am râs cu toții.
Spre seară, făceam vasele, iar Lidia m-a privit cu căldură:
Azi a fost bine, Ştefan.
A fost.
Atunci am simțit ceva simplu și viu, o liniște cu oameni, nu o liniște de muzeu.
Când am stins lumina și m-am dus la culcare, Lidia citea la lumina veiozei ei, cea simplă, cu abajur de stofă, pe care am lăsat-o acolo, pe noptieră. M-am uitat la tavan. Perfect, desăvârșit. Dar nu mai era la fel de important.
Azi am înțeles ce mi-a lipsit: viața se trăiește cu pete pe masă, cu musafiri și zgârieturi, cu mici improvizații. Nu cu perfecțiune, ci cu poveste.
Și mâine, când Felix va lăsa un semn pe pervazul lăcuit, o să-mi spun: nu-i nimic, așa e viața.
Și asta e ceea ce contează.
