Hei, să-ți spun ce s-a întâmplat cu Viorica. Era în ușa apartamentului ei, cu brațele încrucișate, și tremura de furie. „Cheile pe masa, repede”, zicea ea.
În hol, înconjurată de trei genți uriașe în carouri, stătea Antoaneta Popescu. Fosta soacră. Ținea în mână duplicatul cheilor pe care Viorica, acum trei ani, când era încă măritată cu fiul ei, Ionuț, le dăduse „pentru orice eventualitate”.
— Nici nu mă gândesc, Viorico, răspunse Antoaneta liniștită, dându-și pantofii și așezându-i frumos pe raft. Am tot dreptul să fiu aici. Fiul meu a investit în apartamentul ăsta cei mai buni ani din viața lui. Și, de fapt, tu trăiești prea bine după divorț. Trebuie restabilită dreptatea.
— Ce dreptate? făcu Viorica un pas înainte, simțind cum fierbe înăuntru. Ionuț nu a plătit niciun leu la creditul ăsta! Am divorțat acum doi ani. Apartamentul e cumpărat cu banii părinților mei înainte de căsătorie, el doar a fost trecut pe o cotă-parte de care a renunțat în schimbul pensiei alimentare. Tu nu ai ce căuta aici.
— Juridic, poate, răspunse soacra, aranjându-și părul în oglindă din hol și aruncând o privire critică asupra Vioricăi. Dar după conștiință, Ionuț a rămas cu buza umflată. Stă într-o garsonieră închiriată, se descurcă cu slujbe mărunte. Tu? Uită-te la tine. Ai făcut renovare, ți-ai schimbat mașina, ai dat-o pe fetiță la grădiniță privată. De unde banii, Viorico? Sigur nu i-ai dat fostului soț tot ce-i datorai. De-aia am venit să stau. O să te ajut cu nepoata și o să controlez cheltuielile.
— Nepoata are șase ani, tu ai văzut-o ultima dată la trei ani! Viorica scoase telefonul. Sun acum la poliție. Ești în locuința mea fără permisiune.
— Sună, sună, râse Antoaneta, intrând cu încredere în sufragerie și așezându-se pe canapea. O să le spun polițiștilor că am venit la nepoata mea la invitația tatălui ei. Ionuț confirmă. Facem scandal pe toată scara? Poftim. Nu ți-ar fi rușine în fața vecinilor? Tu ești așa respectabilă, șefa de departament la firma ta.
Viorica lăsă telefonul. Soacra o lovise unde o durea – să se ia la harță cu o bătrână scandalagioasă în fața vecinilor și mai ales a Ralucăi, care era acum la o prietenă, nu voia. Trebuia să acționeze mai fin, dar nervii cedează.
— Aveți exact treizeci de minute să vă strângeți gențile și să plecați, spuse Viorica rar. Sau schimb yalele acum. Vine meșterul peste jumătate de oră.
— Nu vine, Antoaneta scoase din buzunar un șervețel croșetat și îl așeză pe măsuța de cafea. Am vorbit deja cu președintele asociației. I-am spus că sunt mama ta, venită în vizită, iar tu vrei să schimbi yalele pentru că ai o tulburare temporară. M-a susținut. Așa că stai liniștită, Viorico. Avem o discuție lungă.
Viorica intră în cameră și se așeză în fotoliul din fața soacrei. Îi mai tremurau mâinile, dar în minte începea să se contureze un plan. Cu femeia asta nu puteai vorbi frumos, pricepea doar limbajul forței și al interesului.
— Ce vreți de fapt, Antoaneto? întrebă Viorica direct. Nu cred că ați venit din comuna dumneavoastră cu trei genți doar ca să restabiliți o dreptate imaginară.
— Vreau ca fiul meu să trăiască ca un om, tăie soacra. Tu i-ai luat tot.
— El a pierdut tot pe pariuri sportive! strigă Viorica, pierzându-și răbdarea. Știți bine de ce am divorțat. A scos din casă bijuteriile mele de aur, a amanetat calculatorul și a golit contul de economii al fetiței.
— Lasă, nu exagera, dădu din mână bătrâna. Era tânăr, a greșit. Trebuia să-l sprijini, nu să ceri divorț și pensie. Din cauza pensiei tale, nu-l mai angajează nimeni pe muncă corectă, că i se oprește jumătate.
— Are treizeci și doi de ani, ce tânăr? Viorica râse amar. Și nu plătește pensia de jumătate de an, are datorie de peste două sute de mii de lei. Despre ce vorbiți?
— Tocmai de asta sunt aici, Antoaneta se aplecă. Să ne înțelegem. Scrii jumătate din apartamentul ăsta pe numele lui Ionuț. Sau îl vinzi, îți cumperi unul mai mic, iar diferența i-o dai lui să-și ia locuință. Și retragi cererea de pensie. În schimb, eu plec și nu te mai deranjez.
Viorica se uită la fosta soacră și nu-și credea urechilor. Nerușinarea femeii nu avea limite.
— Ați înnebunit? întrebă Viorica încet. Să-i dau o cotă-parte din apartament unui om care și-a jefuit propriul copil.
— Altfel, îți fac viața un iad, amenință Antoaneta. Mă mut în camera mică. Voi locui aici, o voi duce pe fetiță la grădiniță, o să-i spun cât de egoistă e mama ei. Chem Protecția Copilului, zic că îți neglijezi copilul, că muncești non-stop. Să vedem atunci cum cânți.
În clipa aceea, ușa de la intrare se deschise cu zgomot. Prietena Vioricăi, Doina, o adusese pe Raluca acasă.
— Mamă! Raluca intră în fugă în cameră, dar se opri când văzu o femeie bătrână necunoscută. Cine-i asta?
— E bunica ta, Ralucă, zise Antoaneta cu o voce dulceagă, întinzând brațele. A venit să te viziteze.
Raluca se lipi speriată de mamă. Doina, după ce evaluă situația și văzu gențile în carouri, se apropie repede de Viorica.
— Viorico, ce se întâmplă aici? șopti prietena. Cine e?
— Fosta soacră, șopti și Viorica. A venit să mă deposedeze. Vrea apartamentul.
Doina se încruntă și se întoarse spre Antoaneta.
— Femeie, ești sănătoasă la cap? Dispari de-aici până nu sun la poliție.
— Și tu cine ești să-mi spui? sări soacra. O prietenă? Stai și taci. Sunt treburi de familie.
— Ralucă, du-te în camera ta și joacă-te, te rog, spuse Viorica. Fetița ascultă și fugi.
Viorica se întoarse spre Doina:
— Doină, stai cu ea, te rog. Trebuie să vorbim singure.
Doina dădu din cap și intră în camera copilului, închizând ușa după ea.
— Deci șantaj? Viorica se ridică și se duse la fereastră. Credeți că mă sperie Protecția Copilului sau scandalurile voastre?
— Te sperie, spuse Antoaneta cu încredere. Ești o femeie respectabilă, îți pasă de reputație. Nu vrei probleme la serviciu. Eu sunt pensionară, n-am ce pierde. O să te urmăresc peste tot.
— Bine, zise Viorica deodată calmă. Atunci hai să facem așa. De când ați venit să ajutați și să restabiliți dreptatea, să începem chiar acum. Ionuț îmi datorează pensie pe jumătate de an. Două sute patruzeci de mii de lei. Plus datoria la întreținere de când locuia aici și nu plătea – încă șaizeci de mii. Total trei sute de mii. Dați-mi banii.
Antoaneta ezită o secundă, dar își reveni repede.
— N-am atâția bani. Sunt pensionară.
— Eu n-am apartament de rezervă, ripostă Viorica. Dacă ați venit să reprezentați interesele fiului dumneavoastră, plătiți în locul lui. Sau credeați că veniți aici, mi-o puneți în gât, mâncați din frigiderul meu și dictați condiții?
— O să ajut cu treburile casnice! strigă soacra. Gătesc, fac curat!
— Nu am nevoie de bucătăreasă, Viorica se duse la genți și împinse una cu piciorul. Luați-vă bagajele și plecați. De bunăvoie.
— Nu! Antoaneta sări de pe canapea și alergă la Viorica. Nu plec nicăieri! Ești datoare să împarți! Fiul meu suferă din cauza ta!
— Din cauza mea? Viorica se întoarse brusc, cu ochii îngustați. Fiul dumneavoastră suferă din cauza lenei și prostiei lui. Și din cauza voastră, că i-ați ținut toată viața hangul și l-ați justificat în orice mârșăvie. E un bărbat în toată firea, iar voi mergeți să-i stoarceți apartamente. Nu vă este rușine?
— Să nu vorbești așa despre fiul meu! Bătrâna ridică mâna să-i dea o palmă.
Viorica îi prinse mâna în aer. Apucătura tinerei femei era de fier.
— Dacă mai întindeți mâna la mine în casa mea, depun plângere pentru agresiune, spuse Viorica pe un ton scăzut, amenințător. Acum ascultați-mă bine, Antoaneto.
Îi dădu drumul. Bătrâna respira greu, în ochi i se zărea pentru prima dată o umbră de teamă.
— Vă luați gențile și plecați, continuă Viorica. Dacă peste cinci minute mai sunteți aici, sun avocatul. Am discutat deja despre datoriile lui Ionuț. El are o cotă-parte la căsuța voastră de lângă București, pe care i-ați trecut-o. Vom sechestra acea cotă pentru pensia neplătită. O vinde la licitație. Vreți asta? Să intre străini în casa voastră de la țară?
Antoaneta păli.
— N-o să faci asta. Ionuț a zis că nu te bagi în procese.
— Ionuț e prost, tăie Viorica. M-a judecat după Viorica care plângea în pernă când el pierdea banii familiei. Aia s-a terminat acum doi ani. În fața voastră e o femeie care-și crește singură copilul, conduce un departament de vânzări și știe să socotească banii. Dacă nu plecați, mâine dimineață avocatul meu depune actele pentru sechestru pe bunurile lui Ionuț. Iar singurul lui bun e cota din casa și căsuța voastră.
Soacra rămase înmărmurită. Logica spuselor Vioricăi o lovi imediat. Șantajul cu apartamentul eșuase, iar perspectiva de a pierde căsuța din cauza datoriilor fiului era cât se poate de reală.
— Ești o șarpe, Viorico, șuieră Antoaneta, dar fără siguranța de mai devreme.
— Așa cum sunt, Viorica deschise ușa de la intrare. Timpul curge. Cinci minute.
Soacra se agită în hol. Toată verva combativă i se stinsese. Începu să-și încalțe pantofii în grabă, încurcându-se în șireturi.
— O să afle Ionuț ce scorpie ești, murmură ea, apucând prima geantă. O să-ți ia copilul în instanță.
— Să încerce, răspunse Viorica nepăsătoare. Cu veniturile și datoriile lui. Nici o pisică nu i-ar încredința.
Antoaneta scoase două genți pe palier. Pe a treia, Viorica o împinse cu piciorul afară.
— Cheile, întinse Viorica mâna.
Soacra aruncă cu furie setul de chei pe podea. Acestea zăngăniră pe gresie. Viorica le ridică calmă.
— Și să nu mai apăreți pe aici. Niciodată. Pe Raluca n-o veți vedea până când Ionuț nu plătește toată datoria până la ultimul leu. Dacă o să pândiți la grădiniță, angajez pază, iar pe voi vă dau în judecată pentru hărțuire. Ați înțeles?
Antoaneta nu răspunse. Gâfâia încercând să prindă toate cele trei genți odată. Se deschise ușa liftului, iar ea, bodogănind, intră înăuntru.
Viorica trânti ușa și întoarse cheia de două ori. Genunchii i se înmuiară și se sprijini cu spatele de ușă, alunecând încet pe podea. Inima îi bătea nebunește.
Din camera copilului ieși Doina, urmată sfios de Raluca.
— A plecat? întrebă Doina, așezându-se pe vine în fața Vioricăi.
— A plecat, Viorica oftă și zâmbi. Nu mai vine. S-a speriat de căsuță.
— Mamă, de ce tipa bunica așa? întrebă Raluca, apropiindu-se și îmbrățișând-o pe Viorica de gât.
Viorica o strânse la piept, cu nasul în părul moale al fetiței. Toată furia și tensiunea se evaporaseră, rămânând doar un sentiment de ușurare și de victorie absolută.
— E totul bine, scumpa mea, spuse Viorica încet, ridicându-se. Bunica a greșit adresa. N-o să ne mai deranjeze. Hai mai bine să bem un ceai cu prăjitura adusă de Doina.
Doina îi făcu cu ochiul Vioricăi și se duse în bucătărie. Viața revenea la normal, liniștită, și niciun fantomă din trecut nu mai putea s-o tulbure.
