Nu cred că ar trebui să simţiţi milă pentru mine; dimpotrivă, mă consider cu adevărat fericită cu viaţa pe care am clădit-o, chiar dacă nu am copii la şaptezeci de ani.
Îmi amintesc încă cum, cu mulţi ani în urmă, am aşteptat îndelung în holul unei clinici de dermatologie din Bucureşti, aşa cum se întâmpla des. Acolo am întâlnit o doamnă a cărei poveste mi-a schimbat felul de a privi lumea.
Aspectul ei era impecabil şi plin de eleganţă. Părea să aibă în jur de şaizeci şi cinci de ani, dar, în discuţia noastră, am aflat că depăşea deja şaptezeci de ani.
Mi-a povestit că s-a căsătorit de două ori, deşi acum trăia singură. Prima căsătorie s-a terminat prin divorţ. De la început i-a spus soţului că nu îşi doreşte copii. El a acceptat, dar când a împlinit treizeci de ani, a reluat subiectul, sperând că ea ar vrea să devină mamă.
Visul acela nu s-a împlinit, aşa că au hotărât să se despartă după multe discuţii.
Mai târziu s-a căsătorit cu un bărbat care avea deja o fiică dintr-o relaţie anterioară. Convieţuirea a decurs armonios, căci problema copiilor nu a mai ieşit la iveală. El nu o deranja că nu-şi dorea să aibă descendenţi, pentru că avea deja o fiică.
Trist, al doilea soţ a murit, iar de atunci locuieşte singură întro casă amplă din Iaşi, convinsă că singurătatea nu-i reprezintă o povară.
Mulţi cred că copiii vor fi sprijin în bătrâneţe şi vor sta alături mereu. Ea vede lucrurile altfel: copiii cresc, îşi croiesc propriul drum şi îşi trăiesc vieţile departe de părinţi. De aceea nu a dorit să devină mamă.
Nu regretă niciodată alegerea făcută. Trăieşte o existenţă deplină şi îşi satisface nevoile singură. Şi dacă îmi ceri un pahar cu apă, oricine o poate face, atâta timp cât plăteşte cu o monedă de leu, zâmbea ea cu un zâmbet fin.
Ce părere aveţi despre această felie de viaţă şi fericire?
Povestea ei rămâne o dovadă a unei viziuni bazate pe independenţă şi realizare personală, punând sub semnul întrebării credinţele comune legate de maternitate şi de îmbătrânirea în compania altora. Experienţa ei ne arată că împlinirea nu depinde de legăturile familiale tradiţionale, ci de sensul pe care fiecare îl dă propriei existenţe.
