Luminița se plimba îndelung pe stradă. O asemenea trădare din partea celor mai apropiați era greu de suportat. Îl considera ca pe propriul ei fiu. Dar se pare că el a purtat mereu un cuțit la spate. O expresie ciudată, nu i-au plăcut niciodată clișeele. Gândea mereu bine despre oameni: nu există oameni răi, doar fapte prost alese. Din cauza acestor fapte, cei dragi au de suferit.
Cu Gheorghe era la a doua căsnicie. Prima nu a fost reușită, după care a avut nevoie de mult timp ca să-și revină. Chiar își promisese că nu va mai ajunge niciodată să se recăsătorească. Dar, iată, timpul a trecut și totul s-a schimbat.
Au lucrat împreună mulți ani. Gheorghe era căsătorit cu cea mai bună prietenă a ei. Iar când Luminița trecea prin greutăți cu primul ei soț, ei erau mereu acolo pentru ea. Toată lumea știa prin ce trecea. Când Valeria s-a îmbolnăvit, a venit timpul să returneze ajutorul. Acum Luminița aduna bani pentru operație, spăla, gătea, făcea curat, în timp ce prietena ei era în spital. Toate acestea au fost în zadar, căci Valeria a decedat.
După moartea soției, Gheorghe era pierdut. Așa că toate aranjamentele pentru înmormântare au căzut în sarcina Luminiței. Apoi l-a ajutat să-l crească pe Ștefan. Iar când, după ceremonia de comemorare a Valeriei, Gheorghe i-a zis cu o voce obișnuită:
– Rămâi cu noi.
A acceptat. Într-adevăr, Ștefan nu avea cum să crească fără o mamă. O femeie străină mai greu ar putea iubi un copil care nu-i al ei. Cine știe, poate a fost iubire sau doar obișnuință, dar au format o familie frumoasă, unită. Când Ștefan a început să-i spună „mamă” Luminiței, ea l-a oprit:
– Mama ta este Valeria. Nu o uita niciodată.
Au unit ambele apartamente mici într-unul mare. Cum era de așteptat, l-au pus pe numele capului familiei. Gheorghe i-a propus de mai multe ori să oficializeze relația. Luminița a tot refuzat. De ce ar face asta? Să facă copii, parcă nu aveau destule pe cap cu Ștefan. Oricum aveau destule necazuri cu el. Era un băiat bun la inimă dar neastâmpărat. La grădiniță, educatoarele se plângeau. Iar de la școală primeau telefoane zilnic. Gheorghe se supăra, îl certa, chiar încerca să-l lovească.
Dar Luminița îi lua apărarea:
– Adu-ți aminte de tine. Nici tu nu ai fost vreun cadou. – Gheorghe râdea amuzat, aducându-și aminte de el.
– Și ce acum, toți trebuie să fie neglijenți? Tatăl meu știi cum mă bătea…
– Ai ajuns mai bun din asta?
– Nu, dar totuși. Cum să-i explici ce e bine și ce e rău?
Luminița devenise tristă, gândindu-se la amintiri, când s-a întâmplat. Nu ar fi aflat dacă nu ar fi murit Gheorghe. Așa nu trebuia să se întâmple. Un om nu poate muri la 45 de ani de un cheag de sânge. Dacă ar fi fost bolnav, ar fi avut timp să se pregătească. Gheorghe ar fi întocmit un testament. Moartea lui a fost atât de neașteptată și de absurdă. Părea că a murit o dată cu el.
Ștefan era deja un tânăr adult, student la universitate, cu o prietenă. Luminița nu se aștepta la nimic rău de la el. Dar a venit după înmormântare seara cu bunica lui. Se simțea că nu putea face asta de unul singur, avea nevoie de susținere. Și a spus:
– Apartamentul e al meu și al bunicii. Tu nu ești nimeni aici. Îți dăm o lună să pleci.
Luminița nu a putut spune nimic, atât de șocată era de aceste cuvinte. Dar pe de altă parte, dacă fiul pe care l-a crescut putea s-o dea afară ca pe un câine vagabond, înseamnă că nu a fost o mamă bună. Viața ei a fost zadarnică. Pe bună dreptate i se întâmpla. Dar unde să se ducă acum, cum să trăiască? Chiar trebuie să o ia de la zero?
Au trecut două săptămâni de la vizita fiului ei, iar Luminița nu găsise o soluție. Nu a spus nimănui, îi era rușine. Se mândrea cu el, lăuda succesele lui. Cum intrase singur la universitate și ce prietenă bună avea. Dar acum? Nu mai era fiul ei. Nu avea nevoie de ea. Nu era loc pentru ea în viața lui.
Luminița se foi, nu putea dormi. Cineva a sunat la ușă. S-a ridicat nevoită, și-a tras halatul și papucii, și a mers să deschidă ușa. De câte ori Gheorghe îi spunea să întrebe cine e la ușă. Nu a învățat, avea încredere în oameni. Sperase că nu i se va întâmpla nimic rău. La ușă stătea Ștefan:
– Mamă Lumi, iartă-mă. Totul a fost din cauza bunicii, – lacrimile îl împiedicau să vorbească, – bunica mi-a spus că o să iei totul. Spunea că o să aduci alți bărbați acasă și mie nu o să-mi mai rămână nimic. Nici eu nu știu cum s-a întâmplat așa. Rămâi aici cât vrei, toată viața, dacă vrei. E casa ta. Nu am nevoie de nimic. Vreau să fie ca înainte, să am o mamă. – Luminița plângea, iar Ștefan îi ștergea lacrimile.
– De ce nu ai intrat cu cheia ta? – L-a întrebat Luminița.
– Nu am vrut să-ți invadez viața.
– Prostule, ce viață am eu fără tine?
Au stat mult timp în prag unul față de celălalt, plângând. Până ce, în cele din urmă, Luminița s-a trezit prima.
– Ce stăm aici, hai să bem un ceai.
– Hai, am atât de multe să-ți povestesc!
