Trădarea propriilor copii
Draga mea, tu știi cât de mult o admira iarăși Ilinca pe fratele și sora ei. Erau așa frumoși! Înaltă, cu părul negru amândoi, ochii de-un albastru limpede. I-au premiat din nou abia câștigaseră alt concurs. Ilinca s-a ridicat iute, să ajungă prima la ei. Șchiopăta vizibil pe piciorul drept, dar grăbită își croia drum printre oameni. Avea doi iepurași de pluș croșetați de ea: unul în fustă, unul în pantalonași voia să le dea cadou. Era cam stângace, durdulie, cu părul subțire, prins strâmb cu o clamă, cu un zâmbet sincer pe buze. Cristina și Marcu, însă, s-au prefăcut că nu o văd. Se străduia să ajungă la ei.
Dați-mi voie, vă rog! Ei sunt fratele și sora mea! Lăsați-mă, vă rog! striga Ilinca, toată fericită.
Crisi, uite o fată grasă, țipă că-s frații ei, e pe bune? se miră prietena Cristinei, Alina, blondă, cu ochi verzi.
Cristina aruncă o privire rapidă, o zări pe Ilinca.
Proasta! A venit să se facă de râs. Probabil mama iar a trimis-o gândi Cristina cu dispreț.
Dar cu voce tare zise:
Nu, n-am decât un frate, pe Marcu!
Aha, așa mă gândeam, vrea să se lipească de voi, să pară cine știe ce. Uite ce jucării vă dă! râse Alina.
Cred că e o fană de-a noastră de pe aici. Ia-i, Alina, jucăriile și hai repede, că noi mergem! spuse Cristina, luându-și fratele de mână și ieșind din mulțime.
Alina a luat iepurașii de la Ilinca, promițându-i că-i va da.
Minunat! Vă aștept acasă, promit să fac plăcinte cu brânză! zise Ilinca, chinuindu-se să nu șchiopăteze atât de tare.
Îți dau iepurașii înapoi, a zis să vă aștepte acasă și c-o să vă facă plăcinte. E ca o plăcintă, da sigur nu-i familia voastră, nu? Ce tot vrea de la voi? se băgă Alina.
Nu! Nu o cunosc! Multă lume se lipește de noi, vor și ei să stea lângă vedete. Gata, hai! Cristina a aruncat jucăriile la coș și, împreună cu Marcu și Alina, s-au dus spre scena de premiere.
A mințit, pur și simplu. Ilinca chiar era sora lor, vitregă. Mama Cristinei și a lui Marcu, doamna Inesa, a luat-o acasă după ce o rudă îndepărtată a murit într-un accident rutier întorcându-se din vacanță cu toată familia. Au rămas doar Ilinca, mică și cu un handicap la picior.
Inesa nu era, de fapt, cine știe ce apropiată. Aveau și nume diferite. Cei apropiați au refuzat s-o ia. Dar doamna Inesa a rezistat lacrimilor și scandalului soțului și copiilor. Când au aflat, ambii copii au făcut scandal.
Mamă, nu o lua! E grasă, ciudată, e jenant să mergem cu ea!
Copii, vă rog! Săraca fată e singură pe lume. Noi luăm și un cățel sau pisică dacă-i lăsată. Ce poate să strice un suflet într-o casă așa de mare? îi ruga Inesa.
Cu inima strânsă, au fost de acord. Inesa era directoare la un magazin și ea aducea banii cei mulți în casă. Tatăl era secundul ei la serviciu și nu punea prea mult suflet, iar în rest o tot înșela fără jenă. Dacă Inesa știa, nu zicea nimic era mândră că era frumos, iar copiii moșteniseră frumusețea lui.
Ilinca creștea. Micuță, blondină, cu ochii aproape transparenți, de-un albastru lăptos, ca și ai fraților.
Are ochi de apă stătută! Și-i o grasă! râdea Cristina.
Ilinca era ca o chiflă dulce, cu obraji rotofei și inimiță bună. Numai că trebuia să se joace singură. Frații o ignorau. Ba chiar orice prostie făceau, tot Ilincăi îi puneau în cârcă. Marcu a spart o vază fugeamdu-se, dar Ilinca a luat vina asupra ei. Cristina a rupt bluza mamei și iar au dat vina pe Ilinca. Biata fată nu riposta, doar clipea și zâmbea timid. Știa adevărul, dar nu voia să-i certe mama pe frații frumoși.
Spre surprinderea tuturor, Inesa nu certa niciodată pe Ilinca. Tatăl, însă, nu o suporta.
De ce ai adus pocitania asta în casă? Ne faci de rușine! Să nu poată nici merge normal, să fie așa de grea Copiii noștri sunt frumoși, de parcă ai pus-o lângă ei să pară mai valoroși? Alții au fost mai deștepți și n-au luat-o, numai tu ai făcut prostia asta. Cine are nevoie de ea când o fi mare? Chițiul ăsta urât? urla el.
Ilinca asculta la ușa închisă. Apoi se uita în oglindă. Și-ar fi dorit să fie frumoasă ca Marcu și Cristina. Dar nu era
Au dat-o la altă școală. Gemeni au amenințat că n-o să mai ia note mari și-o să fugă de la ore. Inesa, săraca, a simțit cum podul șubred pe care încerca să lege copiii între ei cu sufletul, se surpa pe zi ce trece N-avea ce face.
Anii au trecut. Marcu și Cristina au plecat la facultate. Ilinca i-a cerut mamei să rămână acasă.
Ce spui tu, fată? Te poți duce unde vrei. Îți plătesc orice! Vrei să fii designer, traducător, orice vrei tu! o mângâia Inesa.
Ilinca, ca o pisicuță, s-a cuibărit la obrazul mamei și a îmbrățișat-o. Doar ea știa să ofere atâta căldură Ceilalți copii abia dacă o pupau formal. De fiecare dată, Ilinca o întâmpina seara: fie în frig, fie pe coridor, tot aștepta la ușă. Soțul și ceilalți copii nu aveau timp nici de-un bună seara.
Odată, când mama a încercat să le zică ceva, Cristina i-a răspuns tăios:
Mamă, noi avem treabă! Proasta asta te tot așteaptă, că n-are ce face și nici n-are visuri.
Ilinca și-a ridicat privirea transparentă și a șoptit:
Mamă, pot să tratez animale? Câinii, pisici, hamsteri… Vreau să devin veterinară. Avem posibilitatea să facem aici școala.
Aveau sens cuvintele ei. Veșnic aduna animale și le salva. O dată, a rămas și un câine mare, ciufulit, Grivei, de care Cristina nu era mulțumită. Dar Inesa i-a ținut partea Ilincăi.
Așa au trăit. În timp, sănătatea Inesei s-a șubrezit și a rămas acasă. Iar soțul a prins momentul, a fugit la o prietenă de-a nevestei, văduva Maria, care avea coafor la parterul blocului.
Copiii mai veneau acasă doar pentru bani. Tot Ilinca a stat lângă mama, o ajuta, îi gătea, îi făcea masaj, îi aducea plante medicinale. Seara, sub mărul din curte, cele două beau ceai și vorbeau, iar Ilinca era cea mai fericită.
Cristina și Marcu și-au făcut familii. Inesa i-a ajutat la avans pentru două apartamente. Dar a venit necazul. Marcu s-a întors la 4 dimineața și plângând i-a spus mamei că e dator vândut și trebuie să dea o sumă uriașă de lei moldovenești.
Ce facem? De unde să iau atâția bani? l-ai întrebat pe taică-tău? Nu are? N-avem nici noi Nu ajung nici dacă dau tot ce am Ce ne facem, mamă dragă?
Marcu nu a stat mult pe gânduri. Soluția – să vândă casa. Cu tot ce-au strâns, poate or da banii înapoi.
Dar noi unde stăm, mamă? Eu și cu Ilinca? a încremenit Inesa.
Unde s-o ducă grăsana? Nu mă interesează, nu e treaba mea, să se descurce. Ajunge cât am tras cu ea. Pe tine te iau cu mine. Lenuța o să fie încântată! zâmbi Marcu.
Lenuța era soția lui. Inesa avea dubii că va fi atât de încântată. Dar n-a mai comentat. Să-și salveze fiul! A pus doar o condiție să meargă și Ilinca cu ea. Marcu, fără chef, a acceptat. Mai târziu, Ilinca i-a zis mamei:
Mamă… Tu du-te cu Marcu… Eu… Eu mă mut la altcineva. Ne vedem, nu-ți fă griji pentru mine!
Cum așa? Dar cine-i băiatul? Trebuie să-l cunosc! De ce n-ai zis nimic, Ilinca? a zâmbit Inesa.
O să-l cunoști… mai târziu, mamă, promite Ilinca, îmbrățișând-o.
Și Marcu s-a bucurat scăpase fără să mai implice pe Cristina. De fapt, Ilinca n-avea pe nimeni. Sufletul ei bun i-a spus că n-ar fi fost dorită acolo, doar i-ar da mamei motive suplimentare de stres.
Și-a găsit o cameră modică de chirie printr-un anunț, în casa unui moș singur, badea Procopie. Bătrânului îi era greu, avea curtea plină de găini, capre și porcușor. S-au potrivit perfect. Când a aflat că e veterinară, a sărit bucuros să-i ofere chiria moca, dar Ilinca a insistat să plătească. El tot îi mai ascundea banii în buzunar pe furiș.
Viața i-a mers bine. A găsit și muncă, lumea o respecta. Animalele iubeau pe Ilinca, nu se băteau, nu se speriau. Pentru fiecare avea o vorbă blândă și o gustare din salariul ei.
Ia, Grivei! Hai, măi frumușelule, am avut grijă. Nu te teme, dragule! Pac, și câteva picături. Sunați-mă când vreți, pe Ilinca o găsiți mereu!
Of, draga de tine, la spital nu m-au primit așa frumos cum îți primești tu motanul! Ești de aur! oftează tanti Ana, stăpâna unui motan superb.
Ilinca înflorea, dar sufletul-i era îngrijorat pentru mama ei. O suna des, dar mama nu-i prea răspundea. Ultimele ori răspundea Marcu, nervos, spunând că mama se odihnește.
Nu știu… mi-e dor. De jumătate de an n-am văzut-o, suspina Ilinca într-o seară la ceai cu badea Procopie.
Ia stai, de ce nu mergem noi? Am și eu un Oltcit bătrân, dar merge! Hai, mergem împreună! propuse moșul.
Ilinca s-a bucurat. Avea adresa lui Marcu. Au plecat într-o zi. Au bătut mult la ușă. A deschis Lenuța, blondă, lungă, în halat scurt.
Cine sunteți? Vindeți ceva? Nu ne trebuie nimic! încercă să trântească ușa.
Sunteți Lenuța, soția lui Marcu? întrebă Ilinca.
Da, și?
Eu sunt Ilinca, sora lui! Vreau să intru, doar să o văd pe mama! Nu rămân mult, e cu mine și badea Procopie.
Nu-i aici. A dus-o Marcu la azil. A căzut la pat. Cine s-o îngrijească? El lucrează, eu am viața mea. Unde? Nu știu, n-am fost. Sun. Alo, Marcu? E aici sora ta cu un moș toată ziua. Vor adresa. Bine. Aveți aici. Dar să nu mai veniți! O zi bună!
Ilinca nici n-o asculta, lua biletul și coborî cu moșul pe scări fugind.
De ce nu mi-au zis? Aș fi făcut orice… of, n-am nici locuință, dar găseam o soluție… șoptea cu lacrimi.
Aoleo, rău au făcut! Mama ta venea la noi! Aveam loc! măcar să ne anunțe! se aprinsese badea Procopie.
Au ajuns la azil. Mama era o umbră. Altădată înaltă, plinuță, femeie gospodar, acum stătea slabă, cu privirea în tavan.
Mamă! Eu sunt, Ilinca ta! Iartă-mă că n-am venit mai devreme! Te iau acasă, mamă! La noi la moș Procopie, că are găini și capre! Te pun cu ouă și lapte și-ți coc plăcinte, scumpa mea! Te iubesc, mamă! Vom merge acasă, mamă! plângea ținându-i palma abia simțită.
Au reușit s-o ia acasă. Actele spuneau că Ilinca e fiica. Badea Procopie s-a dat peste cap, zicând că e veteran și îi sună pe generali dacă nu eliberează mama acasă. Marcu voia să o lase pe veci la azil
Pe zi ce trece, Inesa s-a întremat. S-a ridicat în a zecea zi, s-a uitat pe fereastră: două găini ciuguleau, porcul dormita, mirosea a lapte proaspăt și a plăcinte cu brânză, ce le făcea Ilinca. A intrat Ilinca șchiopătând, mama plângea. Ilinca a îmbrățișat-o, cerând iertare, spunând că va sta la ea, nu la Marcu și Cristina.
Inesa o ținea la piept, ca pe-o fetiță dragă. Nu sângele le-a făcut mamă și fiică, ci sufletul și grija. Ilinca a fost singura ce i-a rămas alături, când cei frumoși și de succes n-au mai avut nevoie de mama lor.
Nu-i nimic, Ilinca, de-acum totul va fi bine! Nu-ți fie teamă, draga mea, șoptea mama.
Fetele mele! Hai, nu mai bem un ceai? strigă vesel badea Procopie.
Toți trei au pornit spre bucătărie, râzând și ținându-se de mâini. Și-așa a început o viață nouă.
