Trădare sub masca prieteniei
Iarna în acest an părea hotărâtă să-și arate întreaga splendoare: zăpada căzuse atât de mult, încât curțile și străzile Chișinăului se transformaseră într-un peisaj de poveste. Fulgi pufoși dansau continuu prin aer, așezându-se blând pe acoperișurile caselor și pe trotuarele largi, iar înghețul dădea aerului o claritate aparte, proaspătă și tăioasă.
În apartamentul Luminiței și al lui Vlad domnea însă o atmosferă complet diferită caldă și liniștitoare. De dincolo de geamurile sigilate, feeria albă a iernii părea îndepărtată, iar înăuntru, lumina blândă a lămpii de pe masă răsfira un cerc de căldură peste covorul moale care aduna toată tihna laolaltă.
Cei doi soți se cuibăriseră pe canapea, acoperiți cu un pled moale. Pe ecranul televizorului rula o comedie de familie fără mize mari perfectă pentru câteva clipe de râs și relaxare fără griji. Luminița urmărea cu atenție imaginile, zâmbind abia perceptibil unor gânduri numai de ea știute. Vlad, așezat lângă ea, privirea odihnită la zăpada de afară, părea el însuși absorbit de frumusețea spectacolului hibernal.
Liniștea a fost tulburată de sunetul unui telefon: mobilul lui Vlad vibra pe masa cu picior. El stat câteva secunde fără să reacționeze, parcă nevrând să strice acel moment tihnit. Dar telefonul a sunat din nou. Cu un oftat discret, Vlad a băgat mâna în buzunar și a aruncat o privire la ecran:
Iar mă sună Dinu, îi spuse el Luminiței. A treia oară în seara asta…
Ea s-a întors puțin spre el, privirea rămânând la film.
Probabil iar ne invită la el, și-a luat o casă la Vadul lui Vodă, ține musai să sărbătorească. Nu aude niciodată un nu…
Vlad a acceptat apelul și i-a răspuns amicului:
Salut, Dinu…
Vlad, când veniți? Am spus că facem mare sărbătoare, totul e gata! Sauna, masă cu de toate, lume bună… Haide cu Luminița, ce tot stați numai în casă?
Vlad ezită o secundă. Luminița îi făcu un semn scurt din cap nu. Nu era nevoie de alte cuvinte: nu aveau chef să se amestece în gălăgie, muzică, discuții interminabile; simțeau amândoi nevoia să stea singuri, liniștiți, departe de agitație.
Vlad căută rapid o scuză:
Uite… Luminița a plecat la mama ei câteva zile. Să merg singur nu are rost… Nu vreau să se supere. Altă dată venim, promit!
La capătul firului s-a lăsat liniștea, apoi Dinu, pe un ton surprins:
Cum, a plecat? Și când se întoarce?
Mâine seară. N-am apucat nimic weekendul ăsta, aveam planuri: film, o plimbare prin parc, poate patinoar. Dar am rămas singur.
Dinu a tăcut preț de o clipă, apoi vocea lui părea ciudat de mulțumită:
Bine, sună când vă eliberați. Să nu lipsiți!
Sigur, cumva ne organizăm pe următorul weekend, răspunse Vlad.
A închis, a lăsat telefonul pe masa dintre fotolii și a răsuflat ușurat, cu un zâmbet care i s-a desenat fără voie pe față.
Greu a fost să scap, a mormăit el spre soție. Ce atâta insistență? Clar am spus că nu am chef de petreceri! Mi-e mult mai drag să fiu doar cu tine.
Și a strâns-o în brațe, simțind cum fiecare fibră i se destinde. În apartament era din nou liniște și cald, iar pe ecran curgea încet-acel film vechi, preferatul lor. Nici urmă de agitația pe care Vlad nu o înghițea.
Luminița s-a lipit de el, simțind pulsul calm al serii: lumina plăpândă a lămpii, sonorul redus al filmului alb-negru, ticăitul ceasului pe perete, și senzația aceea de adăpost, de siguranță ce lipsea atât de mult în zgomotul vieții obișnuite.
Și mie la fel, a rostit ea, ridicând capul să-i întâlnească privirea. Hai să terminăm filmul și mergem să dormim. Nu-mi trebuie nimic mai mult…
Vlad a zâmbit și a strâns-o mai tare la piept. Imagina deja cum, peste câteva ore, sting lumina, se acoperă sub plapumă încinsă și adorm pe fundalul viscolului de afară.
Dar planul le-a fost dat peste cap de încă un apel. Și tot de la Dinu.
Vlad s-a încruntat, a aruncat un ochi la telefon, și-a învins reticența și a răspuns hotărât.
Dinu, am zis deja…
Vlad, ascultă-mă, ceva grav… Sunt în clubul Cristal, aici cu băieții, ne pregătim pentru chermeză și… aici e Luminița. Cu un tip! Beau, râd, se-mbrățișează. Nu vreau să mă bag, dar… trebuia să-ți spun. Ție ți-a zis că e la mama ei, deci te-a mințit!
Vlad a înlemnit, privind stupefiat spre soție.
Ești sigur că e ea? Sigur nu confunzi? Sunt sigur pe mine…
Absolut. Râde, e amețită, se poartă nepotrivit. Și nu dă doi bani pe ce-i zic! Vrei s-o pun la telefon?
Vlad își strânse ochii, secat de întrebări fără răspuns.
Dă-mi-o.
Pe speaker, printre bași și hăhăieli indistincte, s-a auzit o voce de femeie atât de asemănătoare cu a Luminiței, încât Vlad a simțit un fior.
Alo? Cine-i acolo? vocea era ușor ezitantă.
Vlad s-a uitat la soția lui, care, uluită, nu înțelegea nimic.
Luminița? Sunt Vlad. Ce se întâmplă?
Un chicot răgușit, apoi vocea a continuat, sfidătoare:
Of, Vlad, m-am săturat de viața asta plictisitoare! Lasă-mă să petrec! Fac ce vreau!
Luminița a sărit ca arsă, fața i s-a albit. Și-a dus mâna la inimă, încercând să-și tempereze bătăile haotice.
Ce prostie… Cum poate cineva să pozeze în mine? Și de unde știe atâtea?
Unde ești?
Ce-ți pasă? Nu sunt datoare să dau raport! Chiar dacă-s soția ta.
Râsete, clinchet de pahare, apoi Dinu a intervenit:
Ai auzit, Vlad?
Vlad l-a întrerupt, cu un nod amar în gât:
Stop! Mă ocup mâine. Nu mai suna.
A închis, a trântit telefonul pe canapea și a privit spre tavan, siderat. Dacă nu era Luminița lângă el
Femeia s-a lăsat grea pe canapea, uitându-se tulburată la Vlad. Vocea acelei fete chiar semăna! Dar evident fusese instruită de cineva.
Halal! Cine-a pus la cale chestia asta? Ce-o fi vrut?
Vlad și-a trecut degetele prin păr, nedumerit, cu suspiciuni tot mai urâte.
Nu știu Dar coincidențele sunt prea mari.
Și Dinu a spus cu atâta convingere încât… Dacă chiar n-aș fi fost acasă, te-ar fi convins.
Vlad, cu o privire blândă, a strâns-o în brațe:
Eu n-aș fi crezut. Știu ce fel de om ești. N-ai face așa ceva. O să verific, avem camere la ieșirea din club o să văd cine era.
Luminița s-a mai liniștit, încet-încet, simțind căldura lui Vlad și siguranța anonimă a serii acasă.
Da… Dar cine? Și pentru ce?
Vlad a ridicat din umeri, dar hotărârea i se citea clar în ochi. I-a strâns mâna, semn că indiferent ce va fi, vor trece peste.
*************************
A doua zi, spre prânz, Luminița stătea la masă, cu o cană de ceai și laptopul deschis pentru emailuri. A sunat iar telefonul: Dinu. O secundă a ezitat, apoi a răspuns, hotărâtă să deslușească tot.
Salut, glasul lui era precaut. Ai vorbit cu Vlad după aseară?
Luminița a hotărât să joace cartea sincerității:
Da. Ne-am certat. M-a acuzat… nu știu ce i-a venit, nici nu mă asculta. Zice că-l mint.
O liniște scurtă, apoi un ton ușor satisfăcut în vocea lui Dinu:
Vezi…? Ți-am spus mereu că Vlad nu te merită. N-a înțeles niciodată cine ești cu adevărat.
Luminița a ridicat sprânceana, spunând pe un ton rece:
Despre ce vorbești?
Dinu voce joasă, conspirativă:
Meriți mai mult. Luminița, te iubesc. Serios. Dacă vreodată vrei să-l lași pe Vlad, să știi că eu te voi ocroti.
Ea a tăcut, încercând să asimileze ce aude. Era limpede chiar el pusese la cale toată mascarada.
Dinu, e nepotrivit ce spui. Îl iubesc pe Vlad și ne vom lămuri. Te rog, nu te băga.
Scuză-mă, nu… doar să știi că poți conta pe mine. Vlad te-a păcălit! Vrea să te lase și caută pretexte! Țin la tine…
Luminița a inspirat adânc:
Ascultă, Dinu, vocea îi era de gheață. Ieri nu am plecat nicăieri, am fost acasă. Nu ne-am certat. Și știu că tu ai pus totul la cale, doar ca să ne desparți. Acum s-a făcut lumină.
O pauză grea Dinu încerca să-și găsească scuze.
Ce?… Despre ce vorbești?
Ai găsit o fată cu voce ca a mea, i-ai dat replicile, a sunat, teatru ieftin! Doar ca să ne desparți. Recunoaște!
Tăcere, apoi o răbufnire disperată:
Da! Am plănuit totul! Pentru că te iubesc! Pentru că Vlad nu te merită… Eu aș putea să-ți dau totul…
Luminița a închis ochii o clipă, strunindu-și furia rece:
Tu? Niciodată! Ai trădat prietenia și încrederea, pentru ce? Pentru iluziile tale?
Luminița Iartă-mă… voce distrusă.
Nu am ce să iert. Și pentru noi, prietenia s-a terminat. Să nu mă mai suni NICIODATĂ! Lui Vlad îi dau să asculte înregistrarea!
A închis și a lăsat telefonul pe masă. Își înghițise nodul și răsuflase adânc, privind pe geam cum fulgii cad, liniștiți, ignorând drama de dincolo de sticlă.
Vlad a apărut în ușă, neliniștit.
Cum a fost?
Luminița și-a relaxat umerii, cu un zâmbet obosit.
Totul e clar. Dinu a recunoscut că ne-a manipulat doar ca să fim certați. Mi-a promis luna de pe cer… E josnic.
Vlad s-a așezat lângă ea și i-a strâns mâna, transmițându-i, tăcut, siguranța lui.
N-a fost niciodată prieten adevărat. E mai bine așa știm pe cine să nu contăm. Eu am avut mereu dubii, dar nu dovezi…
Mda, acum știm exact cum stau lucrurile.
Luminița s-a liniștit. În glasul ei era doar ușurare.
Știi, zâmbi ea cu subînțeles, acum avem un motiv perfect să nu mergem niciodată la petrecerile lui. Poți spune mereu că nu vrei să-l vezi pe el!
Vlad a chicotit, relaxat:
Perfect! Vom sta acasă, cu un ceai, film bun fără gălăgie.
Și nu ieșim nicăieri, adaugă ea, trăgând-a mai strâns pledul peste umeri, ca într-o cochilie de liniște.
Ideal, a aprobat el, ținând-o și mai aproape.
Și așa, sub raze blânde, în căldura camerei lor, universul lor mic redevenea întreg, intact. Doar ei doi, acolo unde sinceritatea și încrederea erau tot ce conta și nicio furtună dinafară nu le putea tulbura pacea.
*************************
Dinu stătea singur în bucătăria lui rece din Bălți, cu privirea pierdută într-o cană de ceai de mult răcită. Cuvintele Nu mă mai căuta niciodată îi răsunau obsesiv.
Nu simțea remușcare. Ba chiar îl acoperea furia aceea grea, mocnită, care nu-i dădea pace.
De ce nu a mers nimic?! urlă el, trântind pumnul în masă.
Rememora fiecare pas al planului: cum a găsit-o pe Mariana la cafenea, cu voce și trăsături aproape identice cu ale Luminiței, cum îi plăcuse joaca și acceptase teatrul. Îl fascinase și îl încărcase cu entuziasm să creadă că această regizare o va face pe Luminița să vadă că Vlad nu e pentru ea…
Și-acum? A primit doar refuzul glaciar și s-a ales cu nimic.
Nu eu am greșit! Ei nu văd, nu înțeleg! își şoptea, trecând nervos dintr-o parte în alta a camerei. Eu aș face-o fericită! Ar trebui să fie cu mine!
A strâns marginea mesei până ce i-au albit degetele. Își amintea mereu privirile calde dintre Vlad și Luminița, râsul lor ușor, familiaritatea tot ce-și dorea el și nu avea.
S-a apropiat de fereastră. Zăpada încădea liniștită afară.
De ce Vlad are totul, și eu nimic? aruncă printre dinți. Eu sunt mai bun!
Arunca o privire spre telefon, prea orgolios ca să mai sune sau să cerșească iertare. Înghițea în sec adevărul eșecului.
Ei să trăiască visul lor, își spuse cu venin. Oricum, Vlad nu-i poate oferi ce i-aș da eu. Poate, într-o zi, Luminița va vedea… poate atunci va fi prea târziu!
A mai aruncat o privire la haosul din bucătărie, a smuls de pe masă foile cu planul mincinos, le-a făcut ferfeniță și le-a aruncat în coș.
În timp ce afară ningea liniștit, Dinu își înfigea și mai tare nefericirea în suflet, incapabil să accepte că nu el era alesul, incapabil să renunțe la dorință. În ciuda a tot, ghemuit în invidie și egoism, nu putea simți decât: Totul ar fi trebuit să fie al meu. Doar al meuDe partea cealaltă a orașului, Vlad și Luminița au deschis larg ferestrele, lăsând mirosul proaspăt al iernii să intre, curățindu-le casa de ultimele umbre ale unei prietenii trădate. Nu mai era nimic de spus despre trecut; viitorul, pentru ei, se deschidea liniștit, cu încrederea sudată în încercare. Plănuiseră, ca într-un ritual tăcut de împăcare și speranță, să se plimbe prin parc, sub fulgii mari și liniștiți, să lase zăpada să le îngroape amintirile grele.
Pe aleile troienite, râdeau, atingându-se ușor cu degetele reci, spunându-și povești, privindu-se cu ochi limpezi. În jurul lor, copii construiau oameni de zăpadă, făpturi naive care nu știau ce înseamnă trădarea, iar orașul părea să revină la respirația lui firească după furtună. Vlad s-a oprit, a privit-o lung și i-a șoptit:
Promit să nu mai las nicio minciună, niciun zgomot străin să ne despartă vreodată.
Luminița a zâmbit, uitându-se la urmele pașilor lăsate în omăt două linii care mergeau mereu una lângă alta spre orizont.
Viața lor mergea înainte cu pași mărunți, cuminți, și orice viscol din afară părea acum slab și departe. Uneori, cele mai cumplite trădări nu schimbă nimic: un suflet cald, o privire sinceră și o poveste spusă lângă o cană de ceai pot vindeca totul, chiar și acolo unde zăpada acoperă urmele amăgirii.
Pentru Vlad și Luminița, adevărata victorie nu era răzbunarea, ci liniștea regăsită, iar pentru Dinu, iarna rămase doar un pretext pentru a-și inventa scuze pe care, de fapt, nimeni nu le mai asculta.
Iar orașul, sub mantia lui de nea, știa să tacă și să ierte.
