Trădare sub masca prieteniei
Iarna din acest an parcă a vrut să dovedească tuturor cât de spectaculoasă poate fi: ninsese atât de mult încât curțile și străzile din Chișinău se transformaseră într-un decor desprins din povești. Fulgii groși pluteau leneș prin aer, se așternea molcuț peste acoperișurile blocurilor și trotuare, în timp ce gerul dădea o limpezime aparte aerului, numai bună să te țină în casă.
În apartamentul Irinei și lui Sorin domnea o cu totul altă atmosferă caldă, liniștită și plină de tihnă. În spatele geamurilor duble, jocul fulgilor de nea era doar un fundal; înăuntru, lampadarul din colț răspândea o lumină blândă, ca un cocon care ținea la distanță orice urmă de frig.
Cei doi soți erau ghemuiți pe canapea, înveliți cu un pled moale, privind la televizor o comedie ușurică. Irina urmărea cu atenție filmul, zâmbind uneori abia perceptibil la gândurile ei. Sorin, însă, deși cu ochii spre ecran, părea că-și savurează mai mult ciocolata caldă și peisajul de afară decât glumele actorilor. Priveliștea era demnă de instagram, păcat că nimeni nu avea chef de like-uri în acea seară.
Ritmul lejer a fost spart brusc de soneria melodioasă a telefonului lui Sorin. Prima reacție a fost să-l ignore, dar sunetul s-a repetat, ca orice chestie insistentă care nu te lasă să trândăvești în liniște. Cu un oftat, Sorin își scoase telefonul din buzunar, se uită la ecran și iar oftă, teatral:
Iar sună Dănuț, ofta către Irina. E a treia oară în seara asta
Irina nici n-a mișcat capul, doar a clipit spre televizor.
Pariez că vrea să ne scoată la el la vilă, spuse ea calm. Știi cum e Dănuț: de când și-a luat căsuță la Criuleni, numai chefuri și planuri. Nu știe ce-nseamnă nu!
Sorin, de parcă spunea o poezie pe de rost, a acceptat apelul.
Salut, Dane, ce faci?, încercă el să pară mai vesel ca un compot de vișine.
Băi, Sorin! Când veniți, măi? Ți-am zis că serbăm achiziția! Totul e pregătit, sauna încălzită, masa întinsă, prietenii s-adună. Hai nu mai stați ca șoarecii acasă! Veniți și voi cu Irina, o să fie super!
Sorin rămase cu replica la mijloc și privi spre Irina. Ea îl privi pe sub sprâncene, clar semnalizând că nu are chef nici de dans, nici de grătăreli, nici de discuții fără sfârșit cu prietenii lui. Doar voiau și ei o seară liniștită, ca oamenii bătrâni, în casă la căldurică.
Sorin, priceput la diplomație, găsi rapid o scuză clasică, tip manual:
Dane, ascultă-mă, chiar nu pot veni Irina s-a dus la mama ei pe câteva zile. Să vin singur n-are niciun farmec, ratez și plăcinta cu mere a soacrei. Știi cum e, nu vreau scandal pentru niște bârfe. Altă dată, sigur!
De partea cealaltă se lăsă o tăcere suspectă.
Cum s-a dus? Când vine?, se miră Dănuț.
Mâine seară, se întristă Sorin, de parcă pierdease premiera la teatru. Am avut și noi planuri: să mergem la film, să ne plimbăm în Valea Morilor, poate și un pic de patinoar Dar n-a fost să fie. Deci, altă dată, da?
Dănuț păru că stă puțin pe gânduri, apoi răspunse cu o voce dubios de mulțumită:
Bine… Dar anunță-mă când se întoarce! Mor de dor să vă văd!
Promit! Cum avem ocazia, te sun; poate-n weekendul viitor. Dacă nu ne răzgândim, normal.
Lăsă telefonul pe măsuță și răsuflă ușurat, apoi se întoarse spre Irina cu un zâmbet victorios.
Pfiu, l-am fentat și de data asta! Ce insistent poate să fie Nu-i clar că nu merge, n-are rost? Cum să te duci acolo doar ca să te uiți la fețe obosite de la atâta distracție? Mai bine savoare de liniște cu tine, niciun chef, niciun stress.
O cuprinse cu brațul pe după umeri și liniștea se reinstală între ei. Fulgii dansau încotro voiau, filmul curgea leneș pe ecran și viața părea perfectă așa, fără invitații cu de-a sila și fără scandaluri.
Irina se lipi de el, simțindu-i căldura și respirația calmă. Totul era la locul potrivit: lumina blândă, ceasul bătând rar, plăcinta rămasă de la prânz și tihna. O seară domestică, fără nicio dramatică telenovelă.
Și mie-mi place așa, șopti ea, privind la el. Hai să ne uităm la film și gata pe seara asta.
Sorin zâmbi și-o strânse mai tare. Deja se vedeau peste câteva ore, stingând lumina și ascultând viscolul; însă planul fu expediat rapid la coș de o altă notificare. Din nou, Dănuț.
Sorin se încruntă, se întinse după telefon fără chef.
Dane, ți-am zis că…, încercă el să fie zen.
Sorine…, de data asta vocea lui Dănuț era severă, aproape tragică, Sunt în Cristal, știi clubul, nu? Ne-am adunat cu gașca. Și ghici cine e aici? Irina. Cu un tip! Beau, se pupă, se hlizesc… Nu voiam să-ți stric seara, dar… Ție ți-a zis că merge la mama, nu? Mincinosă!
Sorin rămase fără replică, uitându-se la soția lui. Oare-l ia la mișto Dănuț? Sau
Poftim? Ești sigur? Poate ai confundat-o… Irina e aici, lângă mine!
Sunt 100% sigur, replică Dănuț. Râde, deja e cherchelită. Vrei să i-o dau la telefon?
Sorin se uită la Irina, care privea în gol, vizibil nelămurită.
Dă-i. Hai să vedem…, zise el și porni difuzorul.
Se auzi vuietul de fundal, oameni râzând, muzică mușuroind difuzoarele slabe. Printre ele, o voce feminină teribil de asemănătoare cu a Irinei.
Alo? Cine-i acolo?, spuse femeia, amețită și cam obraznică.
Sorin își drese glasul, privindu-și soția fix în ochi.
Irina? Sunt Sorin. Ce-i asta?
Răspunse întâi cu chicoteală, apoi cu atitudine sfidătoare:
Sorine, lasă-mă cu prostiile! Am avut destul de rutina voastră plictisitoare. Mall și film, mall și film… Eu vreau să trăiesc, pricepi?!
Irina sări ca arsă de pe canapea, albă la față.
Ce aberații! Ăsta m-a confundat cu una! Și cum mă știe tipa asta?…
Unde ești?
Dar de ce să-ți spun ție, măi? Sunt încă nevasta ta, dar de raportat nu raportez la nimeni, da?
Iarăși chicoteală și s-a băgat pe fir Dănuț:
Ai auzit, Sorine? Ți-am zis eu…
Sorin îl întrerupse tăios:
Stop. Am să clarific mâine. Nu mai suna, că nu vreau scenete!
Lăsă telefonul, rămânând perplex. Dacă Irina nu era lângă el, poate-l păcălea schema!
Irina se prăbuși pe canapea, stupefiată.
Nu pot să cred… Cum ai găsit o tipă cu voce identică? Cine a pus-o? Oare cineva ți-ar zice bancul ăsta dacă eu nu eram acasă?
Habar n-am…, oftează Sorin. Vocea era leit ca a ta. Pare o farsă. Sau mai rău…
Și Dane atât de sigur pe el… Dacă nu eram aici, cine știe ce credeai!
Sorin o luă în brațe, cu ochii calzi.
Eu te știu prea bine, nu cred așa ceva, insistă el. Și-ți promit că aflu cine a făcut teatrul ăsta. Mă duc la club, cer camerele, facem Sherlock Holmes moldovenesc!
Irina se liniști, lipindu-se de el. Se simțea din nou în siguranță, de parcă apartamentul era cetatea ei.
Da…, răsuflă ea. Eu n-am nimic de ascuns. Dar cine ne vrea răul?
Sorin ridică din umeri. Dar hotărârea i se citea deja în ochi: n-o să lase misterul neatins. Strânse mâna Irinei, semn clar că sunt o echipă.
*************************
A doua zi, aproape de prânz, Irina stătea la masă la bucătărie, cu ceaiul în față și laptopul plin de mailuri. Sună telefonul Dănuț, desigur. Chicoti amar și ezită o clipă, dar curiozitatea fu mai tare.
Salut, spuse Dănuț, încercând să sune mai plângăcios decât un câine pierdut. Ai vorbit cu Sorin de ieri?
Irina își strânse telefonul în palmă, hotărâtă să lămurească tot. Cu o mică pauză, răspunse:
Da, am discutat. Ne-am și certat, de fapt. Acum mă bănuiește că-l mint…
Dănuț suspină la telefon și, ca orice pescar care-și simte prada aproape, schimbă tonul în ceva sugerat a fi protector:
Vezi, eu ți-am spus mereu! Sorin nu te apreciază, nu te merită…
Irina se încordă, dar vorbi calm.
Ce vrei să spui?
Dănuț coborî vocea, cu o rezonanță șoptită de să spună jurăminte la altar:
Irina, eu… te iubesc. De mult, nu mai pot ascunde. Dacă vrei să-l lași pe Sorin, eu sunt aici. Oricând, mereu, oriunde!
Irina amuți, mintea ei făcând legături: planul lui din seara trecută, fata cu vocea identică, totul avea sens.
Respiră adânc și spuse ferm:
Dănuț, nu te supăra, dar ceea ce faci e nepotrivit. Îl iubesc pe Sorin și totul dintre noi se va lămuri. Nu pune paie pe foc!
Scuză-mă dacă am greșit, se meșcă el. Dar n-ai să vezi! Sorin a zis pe la spate multe. Vrea doar să te lase, știu eu! Eu doar vreau să te protejez…
Irina simți că ia foc. Își ținu totuși calmul și-i răspunse rece ca o iarnă autentică pe Lipcani:
Fii atent, Dănuț: în primul rând, azi-noapte am fost acasă! În al doilea rând, nu ne-am certat. În al treilea rând, am priceput totul: tu ai pus-o pe tipa aia să mă imite. Ca să ne desparți. Să-ți fie rușine!
O pauză. Dănuț abia respira. Încercă un fâstâc, dar a ales să dea din colț în colț:
Da, recunosc! Pentru că te iubesc, pentru că meritai altceva, pentru că Sorin nu e bun pentru tine! Nimeni nu te va iubi ca mine!
Irina închise ochii, copleșită de dezgust:
Ai trădat prietenia, ai mințit… și ți se pare dovadă de iubire?! Mă rog, nici dacă rămâneai ultimul om pe lume… Niciodată!
Dar eu…! bombăni Dănuț.
Nu! E gata. Prietenie nu mai există, clar? Uită numărul meu și pe al lui Sorin! De acum înainte, suntem străini!
Închise convorbirea și, cu degetele cam albe de la strâns telefonul, se uită pe geam la ninsoare. Toate păreau la fel ca ieri: fulgi blânzi, liniște, și parcă nimic nu s-ar fi schimbat.
În momentul ăsta, Sorin intră în cameră, cu ochii mari.
Ei, s-a lămurit?
Irina întoarse capul și își ascunse un zâmbet amar-cynic:
S-a lămurit mult prea bine. A recunoscut că a pus totul la cale. Cică m-ar iubi și voia să ne despartă. E ridicol…
Sorin se așeză lângă ea, îi cuprinse mâna cu blândețe. Niciun cuvânt nu era nevoie: Sunt aici, orice ar fi.
Deci oricum, n-a fost niciodată prieten adevărat…, spuse Sorin încet. Lasă-l avem viața noastră, fără stres de la oamenii care n-o merită. Oricum am băgat de seamă de mult că ceva nu-i curat, dar nu aveam dovadă… Acum da.
Măcar știm cu cine avem de-a face, răspunse Irina, sprijinindu-se ușor de el. Și nu mai avem vreun dubiu.
A închis ochii, inspirând adânc; acasă mirosea ca întotdeauna: a lemn, a ceai și a puțin parfum de scorțișoară.
Îți dai seama, se amuză ea, acum avem scuză de fier să mai lipsim de la chefuri. N-o să ne certe nimeni dacă spunem că nu poți merge la o masă unde vine cineva care ne-a făcut așa…
Glumă, dar era și adevăr. De-acum nu mai trebuia să tot găsească scuze politicoase.
Sorin râse pe bune:
Asta-i, stăm acasă, ne uităm la filme și bem ceai călduț!
Și n-avem de ce să ieșim, nici dacă ar da bani de buzunar, chicoti ea și se infofoli mai tare în pled.
Perfect!
Așa, cu ninsoarea plutind în cercuri lente dincolo de geam și cu lumina caldă a lămpii, lumea lor mică redevenise întreagă și sigură. Doar ei doi, liniștea casei și certitudinea că, atât timp cât se au unul pe celălalt, nu e nevoie de altceva.
*************************
Dănuț stătea la bucătărie, uitându-se la o ceșcuță cu ceai rece ca un banc de ianuarie. Degeaba ținea mâinile pe cana de porțelan nu mai încălzea nimic. În minte îi răsuna replica Irinei: Nu mai suna! Niciodată!
În loc să se mustre sau să-și regrete gesturile, Dănuț simțea cum ceva greoi i se tot lățește în piept: furie amară, ciudă, iritare. Ceva care îl făcea să strângă pumnii până îi dureau degetele.
De ce nu mi-a ieșit?! bombăni el, măturând firimiturile de pe masă cu o mișcare bruscă.
Rememora totul cu o anume obsesie: întâlnirea cu Marina la cafenea, asemănarea frapantă cu Irina, ideea cu telefonul, planul trecut pe hârtie, emoția momentului în care credea că dă lovitura. Și totuși… zero! Nici iubită, nici prieten, nici măcar o poveste bună pentru nepoți.
Nu eu am greșit, sunt ei orbi Sorin nu o apreciază, eu aș fi fost perfect!.
Se sprijini de pervaz, privind la fulgii care se amestecau cu vântul.
De ce la ei totul, iar eu nu am nimic?… Meritam mai mult, jur!
Știa că pierduse tot: și pe Irina, și prietenia cu Sorin, care nu-i va ierta niciodată porcăria. Era conștient că și-a compromis orice șansă.
Telefonul stătea inert pe masă. Nu va mai suna, nu le va căuta scuze și n-o să-l vezi cerșind iertare. În minte, însă, deja-i creștea un protest mocnit:
Să stea în lumea lor confortabilă eu știu adevărul! Oricum, Sorin nu e pentru ea. Și-o să vadă ea asta, într-o bună zi…
Privind zăpada, aproape chicoti amar, ca un personaj dintr-o tragicomedie:
Tu crezi că ai câștigat, Irina? Dar doar ai rămas în bula ta cu ceai și seriale. O să vezi într-o zi…
Se întoarse cu spatele la geam, luă foaia cu notițe și o făcu ferfeniță. O aruncă la gunoi, râzând amar de planul genial ce-l transformase, peste noapte, dintr-un amărât de prieten într-un amărât de dușman.
Și-a revenit în fire doar privindu-se pe sine într-o oglindă imaginară, zicându-și:
Toate trebuiau să fie ale mele, tot!
