Trădare sub masca prieteniei
Iarna din anul acesta părea hotărâtă să dovedească tot ce are mai frumos: ninsese atât de mult încât curțile și străzile din Chișinău se preschimbaseră în peisaje de poveste. Fulgi mari și pufoși dansau neobosiți prin aer, acoperind blând acoperișurile caselor și trotuarele, iar gerul dădea aerului o prospețime aparte.
În apartamentul Amaliei și lui Vlad domnea o atmosferă total diferită de ce era afară caldă și liniștitoare. Dincolo de geamul larg, pătura albă acoperea orașul, în timp ce înăuntru, cu ferestrele bine închise, era liniște și confort. Vechea lampă de birou arunca o lumină mângâietoare, ținând departe răceala de afară.
Ne-am așezat împreună pe canapea, înveliți cu o pătură groasă și moale. Pe ecranul televizorului rula o comedie simplă, potrivită doar să-ți mai descrețească fruntea și să uiți de griji. Amalia urmărea atentă filmul, surâzând uneori la gândurile ei. Eu stăteam lângă ea, relaxat, dar nu mă puteam abține să nu mă pierd privind ninsoarea de afară. Era o priveliște ce-ți tăia răsuflarea.
Liniștea a fost întreruptă brusc de sunetul melodios al telefonului meu. Am ignorat la început, parcă nu voiam să disturb momentul, dar apelul s-a repetat. Am oftat și am scos telefonul din buzunar. Pe ecran era scris numele lui Mircea, bunul meu prieten.
Iarăși Mircea mă caută, i-am zis Amaliei cu un ton de oboseală. E a treia oară în seara asta.
Ea s-a întors puțin, fără să-și desprindă ochii de ecran.
Probabil ne invită iarăși la el la țară, să sărbătorească casa nouă. Știi cum e, nu știe să accepte un nu.
Cu un gest leneș, am acceptat apelul.
Salut, Mircea! Ce faci?
Vlad, aștept răspuns de la voi! Azi sărbătorim casa! Totul pregătit: baia încălzită, masa plină, prietenii în drum. Haide și tu cu Amalia, nu mai stați în casă, promiteți că veniți! O să fie veselie mare!
Am rămas pe gânduri o secundă, căutând cu privirea un răspuns în ochii Amaliei, care mi-a făcut un semn clar din cap: nu, nu-i de noi gălăgie, chef și lume multă. Voiam amândoi tihnă, să ne bucurăm liniștiți de weekend, fără agitație sau discuții care te storc de energie.
Inspirat, am venit cu o scuză:
Mircea, uite, Amalia a plecat la mama ei pentru câteva zile. Singur n-am chef să vin, tu știi, mai ales dacă s-ar spune vreun cuvânt nepotrivit. Ne întoarcem sigur altădată, promit!
La celălalt capăt a fost o mică pauză, apoi Mircea, uimit:
Cum să fi plecat? Când se întoarce?
Mâine seară. Totul a fost din scurt aveam planuri, voiam să mergem la cinema, la plimbare în parc, poate pe patinoar Dar uite că nu s-a putut. Data viitoare, da?
Mircea a zăbovit un pic, dar apoi parcă și-a găsit o satisfacție ciudată:
Bine… Dar anunță-mă când se întoarce, chiar vreau să vă văd!
Fără grijă, dăm de veste când prindem timp liber.
Am pus telefonul pe măsuță, trăgând aer adânc, zâmbind ușurat.
Uf, ce greu am scos-o la capăt Ce insistent este! Nici nu-i spun că nu-mi place să mă duc la el, mă și văd aruncat iar în distracții cu alcool și muzică tare Nu-i de mine. Eu prefer să stau aici cu tine.
Amalia s-a cuibărit la pieptul meu, inspirând liniștită mirosul cald de ceai. Lumină blândă, filmul care curgea pe fundal, ticăitul ceasului, totul ne dădea sentimentul că suntem departe de vacarmul zilnic.
Și mie îmi place așa, a murmurat ea ridicând privirea spre mine. Hai să terminăm filmul și să ne culcăm devreme. Mie nu-mi trebuie nimic altceva.
Am strâns-o mai tare, gândindu-mă că nu există loc mai bun decât acest apartament mic, cu pâlpâirea luminii și ninsoarea dincolo de geam. Dar, ca în orice poveste, liniștea ne-a fost din nou tulburată telefonul vibra a doua oară, cu numele lui Mircea.
Am ridicat sprânceana, iritat, și am răspuns încercând să-mi temperez tonul:
Mircea, ți-am spus deja…
Vlad, trebuie să-ți spun ceva important! Sunt acum în clubul Cristal, am venit cu băieții. Și aici… aici e și Amalia. Cu un bărbat. Beau, râd, ea îl ține de braț. Nu vreau să bag zâzanie, dar tu meritai să știi. Ți-a zis că merge la mama ei! Deci clar te-a mințit.
Am încremenit, privind-o pe Amalia, care stătea la un pas de mine, vizibil surprinsă.
Ce? Ești sigur? Poate ai văzut pe altcineva
Sigur, Vlad. E beată, nici nu-i pasă că sunt și eu aici! Dacă vrei, îți dau telefonul să vorbești cu ea.
M-am uitat lung la Amalia, care deja începea să se îngrijoreze, dar am hotărât să ascult:
Dă-mi telefonul.
Prin zgomotul clubului, am auzit limpede un glas feminin, atât de asemănător cu al Amaliei încât m-a trecut un fior.
Alo? Cine deranjează? a răspuns cu o aroganță jignitoare.
Amalia? Eu sunt, Vlad! Ce se întâmplă acolo?
Un chicot scurt, apoi aceeași voce, deja mult mai sigură:
Of, Vlad, m-ai plictisit! Vreau distracție, nu mai pot cu viața ta anostă! Să trăiesc pentru mine!
Amalia a sărit brusc de pe canapea, de parcă cineva o înțepase. Fața îi era albă, mâna strânsă pe piept.
Ce prostii sunt astea? Cine e fata? De unde știe numele meu și al tău? Ce se întâmplă aici?
Dar tu unde ești acum, de fapt?
Ce te mai interesează? a replicat vocea din telefon.
Râsete și clinchet de pahare, iar Mircea a intervenit din nou:
Ai văzut cu urechile tale, Vlad!
Am pus brusc capăt conversației, aruncând telefonul departe, răsuflând greu. Dacă Amalia nu era lângă mine, aproape că aș fi putut crede.
Amalia s-a prăbușit pe canapea, privindu-mă derutată.
Era vocea mea! Dar cum de știa să spună ce a spus? Sigur a fost cineva pus la cale
Nici o idee, Amalia. Doar presupuneri. Dar un lucru știu: tu nu ai fi făcut așa ceva.
Și Mircea a sunat de parcă era convins că-s eu. Dacă m-ai fi găsit plecată, poate ai fi crezut
M-am aplecat să o liniștesc, ținând-o în brațe:
Eu te cunosc prea bine. E imposibil să fi fost tu. O să aflu totul! Dacă trebuie, merg până la club, cer camerele de supraveghere. Trebuie să fie o explicație pentru mascaradă.
Ea s-a strâns lângă mine, lăsând frigul să se risipească încet, în locul lui simțind doar siguranță și căldură.
Da, așa e dar de ce să facă cineva asta?
Am ridicat din umeri, dar hotărârea era clară în privirea mea: nu vom lăsa lucrurile așa.
************************
A doua zi, aproape de amiază, Amalia era la bucătărie, răsfoind e-mailurile, cu o cană de ceai fierbinte. Telefonul a vibrat apărea numele lui Mircea. A ezitat, dar a răspuns totuși.
Salut, a început Mircea cu o grijă nemaiîntâlnită. Ați vorbit voi doi după faza de ieri?
Amalia a decis să facă pe neștiutoarea, ca să vadă care-i gândul lui.
Da, ne-am certat. Vlad zice că l-am mințit și nu vrea să mă asculte. Crede că îl trădez.
O pauză scurtă, apoi Mircea a respirat adânc, iar vocea lui a prins o nuanță satisfăcută, greu de ratat:
Ți-am zis mereu că Vlad nu știe ce comoară are lângă el. Tu meriți mai mult.
Amalia a simțit cum îi pulsează sângele, dar a vorbit calm:
Ce vrei să spui?
Mircea a coborât vocea:
Vreau să zic că te iubesc, Amalia. Demult. Dacă vrei să pleci de lângă Vlad, eu sunt aici. Mereu.
Am rămas fără cuvinte, gândind că e ușor de înțeles cine stă în spatele scenetei de aseară. Calm, dar cu o siguranță rece, l-am pus la punct:
Mircea, nu-i cazul. Eu îl iubesc pe Vlad, și nu accept să calci peste liniștea noastră. Nu încerca să ne desparți. Și, drept să-ți spun, ieri eu eram acasă.
A urmat o liniște grea.
Ce tot insinuezi? a scăpat el încet, dar vocea începea să tremure.
Ai găsit o fată care să-mi semene la voce, ai pus-o să mă înlocuiască la telefon, să pară că sunt în club cu un alt bărbat. Ca să ne cerți. Recunoaște!
A tăcut lung, apoi, la un moment dat, a izbucnit nervos:
Da, am făcut planul! Pentru că meritai mai mult! Pentru că eu te iubesc!
Amalia a tras aer în piept, calmă, dar hotărâtă:
Și ai ales minciuna și vicleșugul! Nu doar că nu vei avea niciodată loc în viața mea, dar ai și pierdut prietenia. Șterge-mi numărul, nu mă mai suna, și nici pe Vlad să nu-l mai cauți. Și eu îi voi da conversația!
A închis scurt și a pus telefonul pe masă. Mâinile îi tremurau, dar respira apăsat, ieșind afară pe balcon, uitându-se la zăpada care cădea la fel de liniștit ca înainte.
Vlad a apărut din camera alăturată, simțind tensiunea.
S-a lămurit tot? m-a întrebat el.
Amalia a zâmbit amar:
Da, Mircea a recunoscut totul. A vrut să ne certe ca să rămân eu cu el. Îmi promitea lună de pe cer!
M-am așezat lângă ea, i-am strâns mâna, un gest simplu dar plin de încredere:
Nu a fost niciodată un prieten adevărat, Amalia, uită-l. Am simțit de mai multe ori că nu-i curat în el, dar n-am avut dovezi. Acum toate s-au lămurit.
Amalia s-a rezemat de umărul meu, lăsând grijile să treacă.
Și-acum măcar știm bine de cine să avem grijă. S-a terminat totul.
S-a relaxat, inspirând parfumul de ceai și lemn cald din apartamentul nostru.
Să știi că, de bine ce a ieșit, nici nu mai trebuie să mergem la petrecerile lui. Poți spune oricând că nu vrei să-l vezi pe Mircea.
Am râs cu poftă, pentru prima oară în două zile.
Uite că nu e rău! Bem ceai, ne uităm la filme și suntem bine doar noi doi.
Amalia s-a cuibărit sub pătură, eu am tras-o și mai aproape:
Perfect. Doar noi, zăpada de afară și liniștea noastră.
Așa, înconjurați de lumina caldă, cu fulgii plutind tihnit la geam, lumea noastră mică a redevenit întreagă, liniștită, de neatins pentru minciunile altora. Tot ce conta era înăuntru: încrederea, căldura și convingerea că mâine va fi la fel de liniștit și frumos ca acest moment.
*************************
Mircea stătea în bucătăria apartamentului său din suburbia orașului, cu o cană de ceai uitată pe masă. Să nu mă mai suni niciodată îi țiuia în cap, parcă pe un refren nesfârșit.
În loc de rușine însă, era doar un sentiment greoi, o mânie mocnită. A strâns din pumni, încleștând ceasca de parcă ar fi putut să schimbe ceva.
De ce n-a mers totul cum am plănuit? a izbucnit ofticat, măturând pe masă cu palma.
Își amintea cum, cu o seară înainte, a aranjat totul cu Marina fata aceea necunoscută dintr-o cafenea, care semăna la voce cu Amalia. I-a explicat ce să spună și tot jocul a ieșit perfect. Era sigur că de data asta totul o să se schimbe: Acum Amalia va înțelege cât o iubesc.
Dar acum nu obținuse decât un refuz rece. Ba mai mult, pierduse tot: și pe Amalia, și prietenia lui Vlad. În loc să regrete, tot ce simțea era o furie țâșnind ca aburul dintr-un cazan.
Privind pe fereastră la zăpada ce cădea liniștit, nu putea să nu-și repete:
De ce la ei merge? De ce Vlad o are pe Amalia? Eu eram mai potrivit.
S-a ridicat de la masă și a rupt foaia cu toată schema lui, aruncând-o la gunoi. Afară zăpada acoperea orașul ca un pled curat, însă liniștea aceea nu înmuia cu nimic mânia care-i fierbea în piept.
Se gândea cu amărăciune: Să trăiască ei doi acolo, împăcați în universul lor mic. Să creadă că au câștigat. Eu știu adevărul: Vlad nu o merită! Șoptind aproape fără glas, se răzbuna prin gânduri: Asta trebuia să fie viața mea. Eu trebuia să fiu acolo…
Iar fulgii cădeau, nestânjeniți, peste un oraș ce nu bănuia nimic din furtunile din inimile celor ce-l locuiau.
