Toți îl amăgeau pe frate, dar înșelată se simțea doar Dorina
Un sunet ascuțit de telefon a rupt liniștea adâncă a nopții.
Fata mamei, ne arde casa, ardem! se auzea vocea tremurată a mamei, peste trosnetul focului, rumoarea haotică, țipete stinse ca în vis.
Somnul s-a stins pe loc, ca o lampă stropită cu apă.
Casa mamei era la vreo cincisprezece kilometri de Chișinău, mare, dar deloc nouă. Orașul se tot intindea, satul se lungea, drumurile se ciocneau într-un dans absurd de praf și iarbă. Dorina încerca să-și amintească de când era casa aceea fusese.
O clădise, spunea legenda, străbunicul tatălui, iar moșul ridicase un al doilea etaj de vară ce, mai târziu, fusese încălzit. Încă o priză de modernizare adusese o verandă colorată ca o aripă, lipită într-o parte. Casa era solidă doar la suprafață. Iarna era un război cu frigul, vara umezeala fierbea, nici nu răsuflai.
Casa putrezea tăcut, cucerită de mucegai și timp. Toți știau, nu spuneau. Demult ar fi trebuit dărâmată, dar mama încăpățânată, voia doar reparații. Ea gospodină, bărbatul trecut în lumea umbrelor, nu asculta decât glasul propriei amintiri.
Avem bani doar de reparație, nu de o casă nouă, repeta ca o mantră.
Mamă, de ce-ți trebuie casă așa de mare? Cu banii aceștia iei una mică, cochetă, vezi câte proiecte frumoase pentru două niveluri la preț de bun simț. Rămâne și loc pentru florile tale încerca s-o convingă Dorina, mereu pe altă undă decât ei.
Dorino, tu nu pricepi, se băga mereu și fratele, Iulian. Asta-i cuibul neamului, moșia noastră, cum s-o numești Totul trebuie păstrat. Faci reparație capitală și e ca nouă.
Iulian era mereu scutul mamei, iar mama scutul lui. Sfatul Dorinei, deși cel mai rațional, se spărgea de ziduri reci, ca toate sfaturile necăutate.
Dorina renunțase să-și mai bată capul. Când încă un proiect al fratelui, sprijinit bezmetic de mamă, eșua lamentabil, Dorina ridica doar din umeri ați ales, suportați consecințele.
Să fie reparație, să fie!, spunea sec.
Fata mamei, tot avem nevoie de ajutorul tău, cât de puțin. Am bani, am vândut apartamentul moștenit de la sora din Bălți. La ce ne trebuia acolo între străini?
Ai vândut apartamentul din Bălți? Pentru reparația casei? Ajungeai nu de una, ci de două!
Era doar jumătate a mea, cealaltă la fiul ei.
Și l-ai pus să-ți vândă partea, l-ai gonit pe vărul nostru.
Nu l-am gonit, și-a răscumpărat partea lui. Oricum era ieftin.
Mamă, nici tu, nici noi nu suntem lipsă. Puteai pur și simplu
Să dau de pomană? Eu am familie!
Poate ai dreptate. Să fie cum vrei, dar dacă n-ai nevoie de ajutorul meu, plec.
O lună mai târziu, noaptea, a venit alt sunet. Casa ardea. Dorina cu soțul ei, Mihai, au ajuns doar la jar. Nu mai rămăsese nimic.
Dorino, propun să o mutăm pe mama ta în apartamentul nostru cu o cameră pe strada Eminescu, tocmai s-au eliberat locatarii.
M-am gândit, dar apartamentul e al tău.
Dorino, toate-s ale noastre acum. Mama ta are nevoie de ajutor. Închiriem mai puțin, dar avem încă două apartamente, iar în al treilea locuim.
Dar e al tău, Mihai
Nu te crampona, suntem unul. Să stea mama ta acolo, are mobilă, tot ce trebuie. Cumpărăm ce mai lipsește.
Au mutat-o, i-au cumpărat strictul necesar. Într-o zi, Dorina a venit pe nepusă masă, cu sacoșa plină de alimente și drag. În cameră mergea un televizor, fix cel care nu trebuia să fie acolo. Se simțea miros de cafea proaspătă.
Mamă, ai spus că totul a ars. E televizorul primit la jubileu. Iar cafeaua? A rămas aparatul?
Crezi că le-am furat? Am scos tot înainte de reparații, erau doar pereții goi. Am spus așa la asigurare, ce e? Iar mobila, e la Iulian.
Dar el a cumpărat apartament nou, nu și-a luat încă mobilă. Aici au de unde, și hainele le-ai mutat tot de la el. Nu-i trebuiau lenjeriile tale vechi.
Iulian cu ce bani a luat apartament?
De unde să știu? A luat și bine-a făcut.
Dorina simți că mama ascunde ceva. N-ar recunoaște, timpul să arate. Dorina mereu a știut cine era răsfățatul.
Fiul nenorocos, care nu reușea nimic, toți îl mințeau. Dar mereu înșelată se simțea doar Dorina. Și aici era ceva necurat.
Ce faci cu ruina? Terenul e bun, bani ai, și asigurarea.
Ce să fac, totul a ars, vând pământul, am acoperiș deasupra, noroc cu fata bogată. Băiețelul meu ghinionist, doar datorii
Nu vrei să îți iei un apartament cu banii ăștia?
Și ăsta ce-i? Mă dai afară de tot?
Apartamentul e al lui Mihai.
Nu sărăciți!
Poate reconstruiam casa, ridicai una modernă, vecinii toți au case de poveste.
Nu, am decis: vând terenul. Așa e destinul, casa era pe linie bărbătească, dar lui Iulian nu-i trebuie. El visează doar la oraș.
Nu mai încerc să te conving.
Mihai, mama vrea să vândă terenul.
E decizia ei, dar eu aș fi construit, acolo mi-a plăcut mereu. Tatăl tău adora să se odihnească sub teiul bătrân.
Mi-a părut rău când a murit teiul, parcă era un semn. Poate chiar să ne apucăm noi de construit?
Aș trăi acolo cu drag, am visat cu tine la acea casă. Copiii ar fi fericiți, ar veni cu nepoții când vor crește.
Ai vise mari.
Și dacă vrea, și mama poate locui acolo.
Noi construim, dar terenul e tot al ei. Trebuie să fie totul legal, mai ales cu Iulian pe aproape.
Mă ocup eu de teren. Îl va scoate curând la vânzare. Sau să-i cerem să-l vândă nouă?
Nu, va face șiretlicuri.
Atunci îl cumpărăm pe tăcute
De ce nu ați venit direct la mine?
Mamă, ai nevoie de bani. Acum poți cumpăra un apartament bun, pe măsura ta.
Mama n-a zis nici da, nici ba, dar nu s-a grăbit să-i găsească un apartament.
Dorina și Mihai au ridicat o casă, au investit toate economiile, au luat și credit. Se descurcau ușor; erau salarii, erau chirii.
După mutare era mai simplu, au dat în chirie și ultimul apartament. Mama nu și-a cumpărat locuință, banii s-au risipit la Iulian, care și-a pierdut iarăși apartamentul, sufocat de datorii.
Asigurare n-a fost, focul nu fusese întâmplător, lucrurile fuseseră evacuate, focul pus de mâini ascunse. N-au primit decât iluzii amărui.
Mama mai venea în vizită.
E frumos la voi, spațios, dar la Iulian e strâmt, copiii mari, două camere nu sunt de ajuns.
Le-am spus să ia ceva mai mare, dar nu m-au ascultat. Casa era bună, greșeam să nu acceptam construcția.
Mamă, ți-am propus să construim înainte de incendiu. Casa nu ar fi fost așa, dar tot era cald și comod. Te-am fi ajutat.
Știu, ai propus. Acum vă propun să vă întoarceți într-un apartament în oraș, vă dau apartamentul vostru, iar eu mă mut aici. Poate vine și Iulian cu mine. Casa merge la fiul casei, așa s-a făcut dintotdeauna.
Tu vorbești serios? Noi am construit, dar tot la el va merge?
Așa trebuie, de veacuri, așa e legea casei.
Ce veacuri, mamă? Casa are optzeci de ani!
Nu mai discutăm, când facem schimbul?
Care schimb? Doar te-am înscris în apartament, nimic mai mult, puteam să nu o facem.
Știm că nu-ți vei mai lua casă, ai investit tot în Iulian. Casa asta are alți moștenitori. Nu Iulian.
Voi aveți de toate, dar el săracul
Săracul? Banii din apartamentul din Bălți s-au dus la el, și asigurarea tot acolo, dacă era. Tot ce a lăsat tata la el! Noi ne-am câștigat totul muncind cu Mihai!
Dar el e prea credul, îl păcălesc toți!
Eu aici am fost mereu înșelată. Casa și pământul nostru le-am cumpărat corect. Iulian nu va călca aici, tu vii oricând în vizită.
Într-o zi, le-a venit în vizită și Vlad, verișorul Dorinei din Iași.
Trec pe la rudele sărace, zice mătușa că abia aveți ce pune pe masă, dar stați ca-n palate
Mama așa a zis? Păi
Am luat credit, abia acum l-am terminat. Ţi-am adus cerceii, mama m-a rugat să-i dau.
Mai țin minte Mătușa susținea de la înmormântare că tot aurul i-a promis sora. Am apucat să ascund cutiuța, că altfel tot a ajungea la Iulian.
Nu am crezut atunci, dar acum ți-i dau. Mama a spus să-i dau cu mâna mea. Cadou de la ea.
Bine-ai făcut. Tot la Iulian s-ar fi dus. Lucrăm, trudim, el primește. Nu da nimic înapoi, vinde-i. Nu crede tot ce spune, două sute la sută minte.
Pe cuvânt? Îmi povestești?
Îți povestesc
Mama ajunge rar în vizită, o dor picioarele. Iulian n-are timp, “îl înșală” viața. Dorina și Mihai trăiesc liniștiți, copiii cresc fericiți. Vlad vine des la ei. Viața curge, fiecare bate cuie în soarta lui cum știeÎntr-o seară de sfârșit de toamnă, când frunzele miroseau a fum vechi și resemnare, Dorina a ieșit pe prispa noii case și a privit lung spre orizont. Mihai a venit lângă ea, tăcut, cu brațele calde. Copiii râdeau înăuntru, Vlad povestea ceva glume, probabil. Dorina s-a simțit, pentru prima oară, acasă.
Între ea și trecut nu mai era niciun zid care să doară. Știa acum că nu-i trebuiau aprobări sau recunoștință, nici moșteniri date pe linii care nu îi aparțineau. Casa lor era plină de lumină și rădăcini noi, nu de fantasme. Copiii se vor juca într-o curte unde nimeni nu va mai împărți dreptatea pe furiș, iar poveștile vechi vor fi doar atât: povești.
Sub vechiul nuc, Dorina a îngropat cutiuța cu cerceii primiți de la Vlad, învelită într-o batistă, ca o comoară mică a liniștii recâștigate. Mihai i-a zâmbit larg și i-a șoptit: Să nu lași niciodată pe alții să-ți scrie povestea, Dorino.
Focul vechii case mistuise doar trecutul. Din cenușă, Dorina își găsise, în sfârșit, propria liniște. Iar pentru cine are curajul să-și crească singur aripile, fericirea nici nu mai are nevoie de aprobări.
