Jurnalul meu
Noaptea trecută, pe la ora două, am fost trezită de sunetul telefonului.
Fata mea, avem incendiu, casa arde! vocea mamei tremura printre suspine, iar pe fundal am auzit trosnetul focului și țipetele vecinilor.
Somnul mi s-a spulberat imediat.
Casa mamei era la cincisprezece kilometri de Chișinău, mare, dar departe de a fi nouă. Orașul crește, satul aproape că s-a contopit cu orașul deja. Mi-am amintit, cu tristețe, câți ani avea casa asta avea.
A construit-o străbunicul, apoi bunicul a mai pus un etaj de vară, tata a izolat etajul și l-a făcut cald pentru iarnă. Cu timpul, s-a tot adăugat: o terasă, o bucătărie de vară. Casa părea trainică, dar era doar o aparență. Iarna era frig, vara umezeală.
Lemnul mucegăise, pereții se crăpau încet, dar sigur. Toți știau. Trebuia dărâmată, dar mama s-a încăpățânat doar reparații. Ea era stăpâna, tata nu mai era, deci decizia era a ei.
Avem bani doar de reparații, nu de casă nouă, a spus.
Mamă, la ce-ți trebuie o casă atât de mare? Un proiect mic, economic, cu două nivele, la preț bun. Îți rămâne loc să-ți plantezi florile preferate, am tot încercat să-i explic.
Cătălino, tu nu înțelegi, zicea tot timpul fratele meu, Nelu. E casa neamului, moșia familiei. Totul trebuie păstrat. Facem reparație capitală și totu-i ca nou.
Întotdeauna Nelu era de partea mamei, iar mama de partea lui. Niciun sfat de-al meu nu se punea la socoteală, deși erau de bun-simț.
Până la urmă, am înțeles. Ori de câte ori un proiect al lui Nelu eșua, sprijinit tacit de mama, ridicam din umeri ei așa au vrut.
Dacă vreți reparație, faceți reparație, le ziceam.
Dar, fata mea, tot am nevoie de ajutorul tău. Nu mult, dacă nu ne ajunge. Am banii din apartamentul vândut de la sora ta, rămas moștenire. La ce ne mai trebuie, atât de departe?
Ai vândut apartamentul din București ca să repari casa asta? Puteai construi nu una, ci două case la țară!
Era doar jumătate a mea, restul fiului ei. Puțin, dar atât a fost.
Și l-ai forțat să vândă, l-ai scos pe nepotul nostru din apartament.
Nici gând, mi-a răscumpărat jumătatea mea. Ieftin, dar asta a fost tot ce-am putut.
Mamă! Nici tu, nici noi nu suntem nevoiași, puteai pur și simplu…
Să-i dau degeaba? Și eu am familie…
Poate ai dreptate. Faceți cum știți cu reparația voastră.
A trecut o lună și am primit alt apel peste noapte. Casa era cuprinsă de flăcări. Am ajuns cu Nicu, soțul, la ruine. Nu mai rămăsese nimic de salvat.
Uite Cătălino, zise Nicu, hai să o mutăm pe mama ta la una din apartamentele noastre. E liber cel cu o cameră de pe Ștefan cel Mare, chiriașii tocmai au plecat.
Mă gândeam și eu… dar apartamentul e al tău.
Draga mea, apartamentele sunt ale noastre, e mama ta, are nevoie de sprijin. Pierdem o chirie, dar tot avem unde locui.
Am ascultat de el. Mama s-a mutat acolo, i-am luat tot ce-i trebuie. Într-o zi, fără să anunț, am venit cu ceva provizii. În cameră mergea televizorul pe care, cică, îl mistuise focul. Am simțit miros de cafea, deși mama spunea că s-au pierdut toate electrocasnicele.
Mamă, ai zis că totul a ars. Ăsta e televizorul pe care ți l-am făcut cadou de ziua ta! Dar cafeaua? E de la espressor?
Vrei să spui c-am furat eu tot? Am scos totul înainte de reparație. Au rămas doar pereții goi. Cu asigurarea am spus că s-a pierdut tot. Mobilierul e la Nelu.
Are apartament nou, n-a apucat să-și cumpere mobilier? I-ai dus mobila ta?
Da, a luat-o el, cu ai lui. Eu mi-am adus deja lucrurile de la el, lenjeriile vechi nu-i folosesc.
De unde a avut bani Nelu de apartament?
De unde să știu eu? Și-a luat, nu l-am întrebat.
În sufletul meu știam, mama ascundea ceva. Nu era prima dată. Mereu era pentru Nelu.
El n-a avut noroc, toate i-au mers pe dos, toți îl păcăleau. Doar că eu, mereu eu mă simțeam nedreptățită.
Și ce faci cu ruinele? Terenul e bun, ai bani, asigurare…
Ce să fac? S-a terminat, vând terenul, am unde locui. Bine că am fiică bogată! Dar Nelu săracu, numai datorii…
Nu vrei să-ți iei un apartament din banii ăia?
Nu-ți ajunge că stau aici? Vrei să mă dai afară?
Apartamentul ăsta e al lui Nicu…
Nu vă sărăciți!
Poate ar fi fost mai bine să construim o casă nouă, e loc bun. Toți vecinii au case moderne, zici că-s din reviste.
Nu, vând terenul. Casa era pe linia bărbătească, oricum Nelu nu vrea. Eu n-am ce face cu satul, el vrea trai de oraș.
Nu te mai rog.
Nicule, mama vrea să vândă terenul.
E alegerea ei, dar eu aș fi ridicat o casă acolo dacă se putea. Mi-a plăcut mereu acel loc, tatăl tău stătea să se odihnească sub teiul bătrân.
Mi-a părut rău când a murit teiul, parcă fusese un semn pentru el. Poate ar fi timpul să construim noi?
Ar fi un vis! Copiii s-ar bucura, mai târziu ar veni cu nepoții.
Îndrăznești să visezi…
De ce nu? Oricum, dacă facem casă, să-i luăm terenul mamei pe acte. Să nu ne pară rău după…
Ești sigură? E mama ta…
Tocmai de asta, tot să fie legal. Să nu spună că n-a știut uită că-l avem pe Nelu.
Eu vorbesc cu ea, poate o conving. Dacă nu, o luăm când iese la vânzare.
Nu, va negocia sau o va pasa altcuiva.
Atunci o cumpărăm fără vorbe…
Da’ de ce nu vorbiți direct cu mine, fetelor?
Mamă, ai nevoie de bani. Cu ăștia îți iei apartament bun.
Mama a tăcut, dar nu s-a grăbit deloc să-și ia ceva nou.
Eu și Nicu am construit o casă pe teren, ne-am cheltuit toate economiile și am luat și un credit. Din fericire, ne-am descurcat cu ratele, salariile noastre și două apartamente date în chirie.
După ce ne-am mutat, ne-a fost chiar mai ușor, am mai dat în chirie și apartamentul unde am stat. Mama, însă, nu și-a luat niciodată locuință, a dat banii lui Nelu, că nu-și putea plăti datoriile.
Nici despăgubire n-a primit, pentru că ancheta a arătat că incendiul fusese pus intenționat, iar bunurile fuseseră mutate dinainte. Nimic n-a mers cum sperase.
Mama venea în vizită.
La voi e larg și frumos, la Nelu e înghesuit, copiii cresc, le trebuie camere… doar două au.
Le-am spus să cumpere mai mare, nu au vrut. Păcat, casa veche era bună, am greșit când am refuzat construcția.
Ți-am propus, mamă, încă de dinainte de incendiu. Făceam ceva modest, dar confortabil. Te ajutam noi cu tot.
Am știut, dar uite… Acum vă propun să vă mutați înapoi, vă dau apartamentul vechi, vin eu aici. Poate și Nelu acceptă să stea cu mine. Casa trebuie să fie pe linia bărbătească, la Nelu până la urmă.
Adică? Casa la care noi am pus totul, să fie a lui Nelu? Dacă nu ardea, el o vindea!
E treaba lui. Așa a fost mereu, din bătrâni…
Bătrâni? Casa asta avea doar optzeci de ani…
Asta e… Când facem schimbul?
Să facem schimb între casa noastră și apartamentul nostru? Mamă, te-am lăsat în apartament, dar nimic mai mult. Puteam să nu te înregistrăm nici acolo.
Știm ce ai făcut, ai băgat totul la Nelu! Acum casa nu va fi moștenită de el. Are destul ceea ce avea Noi am muncit pentru ce avem azi!
El nu are noroc, pe el toți îl înșală!
Pe mine m-au înșelat toată viața și știam. Casa și terenul nostru sunt munca noastră. Pe Nelu nu-l va interesa, tu poți să vii oricând în vizită.
Odată a venit în vizită Doru, văr primar venit din București.
M-am gândit să văd cum trăiesc rudele necăjite, că așa zicea mătușa… că vai, abia vă descurcați, nu aveți nimic. Dar aici e lux!
Mama a zis? Mereu…
Am luat și eu credit, abia l-am plătit. Ți-am adus cerceii, Cătălino. Mama a zis să ți-i înmânez personal.
Restul… Când a murit sora mamei mătușa a spus că tot aurul e promis ei. Am apucat să ascund cutia atunci, ea tot o căuta.
Atunci nu am crezut-o, dar acum te cred. Acești cercei sunt pentru tine, de la mama.
Bine ai făcut. Dacă nu, ajungeau la Nelu. Nouă tot munca ne revine, lui doar să ceară!
Nu-i da nimic, păstrează-i. Vinde-i dacă ai nevoie, nu-i datorați nimic. Mătușa a tras clapa, sunt sigur.
Ai dreptate. Când ai timp, povestește-mi tot.
Mama acum rar se mai arată, nu-i mai ajung picioarele. Nelu nici el, prea ocupat pentru că-i furat mereu. Eu și Nicu suntem liniștiți și fericiți cu ai noștri copii. Doru ne vizitează mereu cu bucurie. Viața merge înainte și fiecare își caută norocul cum poate…
