Toți ajută, doar tu ești deosebită la noi
Mioara, auzi, poate veniți voi azi la mine? întreabă cu speranță sora la telefon. Că al meu a plecat la Orhei, mă plictisesc singură cu copiii.
Valentina își freacă rădăcina nasului. În mintea ei roiesc scuza după scuză, toate mai absurde ca precedentele. Să spună că are de lucru urgent Agripina nu crede, duminică e azi. Să invoce oboseala încep întrebările, sfaturile, predicile. Valentina mușcă din buze și răsuflă adânc, adunându-și cuvintele pentru răspuns.
Agripina, nu merge azi, încearcă Valentina să pună cât mai mult regret în glas. Sorina nu se simte bine, stăm acasă, nu ieșim.
Pe celălalt capăt, se lasă liniștea, apoi urmează un oftat apăsat.
Vai, mare păcat, oftează Agripina. Stăteam la povești, copiii se jucau împreună…
Valentina dă ochii peste cap, fericită că sora ei nu-i vede privirea. Copiii s-ar fi jucat “împreună”, sigur. Sorina ar fi alergat după cei mici, iar adulții sorbeau ceai în bucătărie.
Da, păcat rău, aprobă Valentina. Vorbim imediat ce-și revine Sorina.
Agripina mai oftează puțin, îi urează Sorinei însănătoșire grabnică și închide. Valentina lasă telefonul pe masa mică de lângă canapea și se uită în ecran cu o senzație ciudată. Toată discuția a durat patru minute. Sora ei nici nu a întrebat ce mai face Valentina. Niciun cuvânt despre serviciu, sănătate, stare. Agripina a sunat doar pentru un lucru să afle dacă vin sau nu. Mai avea nevoie de o bonă gratuită, iaca toată povestea.
În ușa camerei apare Sorina. Fata o privește răspicat.
Iar a sunat mătușa Agripina? întreabă Sorina.
Valentina încuviințează, lăsând telefonul pe mobilier. Fiica trece și se așază lângă mamă, adunându-și picioarele sub ea. Pe fața Sorinei, un amestec între ușurare și iritare.
Mamă, nu mai vreau să merg la ea, afirmă Sorina hotărât.
Valentina o privește cu sprâncenele ridicate, așteptând detalii. Sorina strânge buzele, adunându-și curajul, apoi izbucnește cu tot ce a strâns.
Mă tot lasă cu copiii ei, se strâmbă Sorina. Mă pune să-i supraveghez, să alerg după ei, să-i distrez.
Și cel mare are doar cinci ani, adaugă ea, indispusă. Eu nu-s bona lor, mamă.
Valentina se uită la fiica ei de nouă ani și nu se abține să nu zâmbească. Sorina știe deja să spună ce o deranjează, știe să-și apere opinia și nu se teme să o spună cu voce tare. O cuprinde un sentiment de mândrie.
Nu-ți face griji, îi mângâie Valentina părul. Nu se mai repetă.
Sorina zâmbește recunoscătoare și pleacă în camera ei.
Valentina rămâne cu privirea în tavan, lăsând gândurile să curgă ca un pârâu de noapte. Ciudat ce s-a ales din familia lor. Agripina cu patru ani mai tânără, dar cu patru copii. Patru! Valentina se scutură de acest gând. Ea are doar o fiică și încă nu a ajuns la capătul creșterii cu ea. Câtă muncă, timp și dragoste trebuie investite în Sorina! Și iată, Agripina direct patru dintr-un foc.
Valentina își freacă tâmplele și închide ochii. Agripina mereu credea că toți au datoria să-i crească copiii. Părinții lor, Vera și Ilie, primii pe listă. Apoi părinții soțului Agripinei, vecinii, rudele – un întreg sat hrănește copiii Agripinei. Toată lumea, în afară de însăși Agripina.
Valentina surâde amar și deschide ochii. Ea mereu vedea altfel lucrurile. Doar în cazuri extreme apela la mama: boală, urgie la serviciu, imposibil fizic. Restul se descurca singură. A fost greu, mai ales la început. Dar uite că a reușit. Fetiță bună i-a ieșit independentă, isteață, cu caracter.
Dar Agripina, cu timpul, devenea tot mai îndrăzneață.
Valentina îndepărtează gândurile apăsătoare și se ridică de pe canapea. Astăzi a scăpat de rugămințile surorii, o mică victorie. O așteptau treburile de sâmbătă, netolerând amânare. Intră în bucătărie să golească mașina de spălat vase.
Timpul a trecut în agitația obișnuită între serviciu și treburi casnice. Vineri seara telefonul vibrează. Pe ecran, numele surorii. Valentina trage adânc aer în piept și acceptă apelul.
Mioara, cum e Sorina? glasul Agripinei e dulceag de grijuliu. S-a făcut bine?
Da, totul e bine, Valentina se rezemă de perete. Aleargă ca și cum n-ar fi fost nimic.
Minunat! saltă Agripina. Atunci musai să veniți la noi pe weekend, cu noapte cu tot!
Valentina dă ochii peste cap. A început, alt rând de negocieri.
Sunt singură aici, continuă Agripina plângăreț. Copiii fac figuri, bărbatul pe drumuri.
Agripina, nu rămân cu noaptea, Valentina clatină din cap. Dar sâmbătă dimineață pot veni în vizită.
Pauză nemulțumită la celălalt capăt. Agripina a sperat la altceva, dar în final acceptă doar vizita scurtă.
…Sâmbăta dimineața găsește cerul posomorât. Valentina îmbracă o jachetă și pleacă singură din apartamentul lor modest din Chișinău. Drumul până la sora ei îi ia treizeci de minute cu autobuzul 8, zece minute pe jos.
Agripina deschide ușa, privind pe deasupra umărului Valentinei.
Dar Sorina unde-i? se încruntă sora.
Sorina are treabă, pășește Valentina înăuntru. Face teme, are test luni.
Agripina se strâmbă de parcă mușcase dintr-o gutuie. Închide ușa nervoasă.
S-a făcut tare rea nepoțica, încrucișează Agripina mâinile. Nu mai vine pe la noi, nu mai dă un sunet, nimic
Valentina își dezbracă jacheta, o pune pe cuierul de la intrare. Din adâncul apartamentului se aud glasuri de copii, tropăit, izbituri. Se întoarce spre sora ei, privind-o drept.
Pur și simplu s-a săturat să fie bonă la tine acasă, răspunde Valentina calm.
Agripina se aprinde brusc, ca o pâine uitată la cuptor. Fața i se înroșește, ochii i se strâng de ciudă.
Așa-i normal! ridică Agripina tonul. Să pui cei mari să aibă grijă de cei mici!
Nu, nu e normal, nu cedează Valentina. Mai ales de copiii altcuiva.
Dar ce altcuiva? ridică Agripina mâinile. Sunt verișorii ei!
Sorina are zece ani, Agripina, strânge Valentina pumnii. E copil, nu servitoare!
Agripina se apropie, scormonind-o cu privirea. Din camera copiilor se aude plâns, dar Agripina nici nu clipește.
O să-i prindă bine! arată cu degetul. Să învețe cum e cu copiii!
N-are nevoie de lecțiile astea! ridică glasul Valentina. N-are frați acasă!
Tocmai! țipă Agripina. Să se învețe cu ai mei! Să se deprindă!
Valentina face un pas înapoi, nevenindu-i să creadă ce aude. Agripina nici măcar nu-și ascunde intenția.
Te auzi ce spui? scutură Valentina din cap. Tu vrei să folosești fata mea ca bonă gratis!
Și ce? pune Agripina mâinile în șolduri. Eu singură n-am cum!
Atunci de ce-ai făcut patru copii? scapă Valentina, fără să se mai abțină.
Agripina rămâne fără aer, învinețită de supărare, vinele la gât îi pulsează.
Tu ai fată aproape mare! țipă Agripina. Ar putea măcar la două zile să vină să mă ajute după școală!
Cuvintele astea sunt picătura care umple paharul. În Valentina se rupe un zăgaz, toată amărăciunea iese la suprafață.
Chiar ai prins obraz gros, șoptește printre dinți. Arunci povara pe toți ceilalți.
Doar ajutor cer! nu cedează Agripina.
Nu, obligi, Valentina își ia jacheta. Pentru tine, toți parcă ar avea datorie.
Da și ce? Părinții mă ajută! Agripina bate nervos din picior. Soacra ajută! Voi numai vă eschivați!
Părinții nu mai-s tineri, îmbracă Valentina jacheta. Au dreptul la odihnă, nu la crescut nepoții-n turmă.
Se bucură singuri! Agripina o apucă de mânecă.
Valentina se smulge și se retrage spre ușă. Agripina stă în mijlocul holului, roșie la față.
Nu mai venim aici, deschide Valentina ușa. Găsește-ți alte bone.
Iese, nepăsătoare la țipetele surorii din spate. Ușa se trântește cu un ecou.
…Telefonul sună iar, tot seara, e mama, Vera. Valentina se uită la ecran și acceptă.
Vai, Valentină, ce-ai făcut? vocea Verei tremură de indignare. Agripina plânge, e distrusă! Ai băgat-o în criză!
Mamă, i-am spus doar adevărul, Valentina se așază pe canapea.
Adevărul? ridică Vera glasul. Că nu vrei să-ți ajuți sora de sânge?
Să ajuți și să fii sclavă nu-i totuna, strânge Valentina telefonul.
Ea e singură cu patru copii! se jelește Vera. Bărbatul mai tot timpul lipsește! E greu!
A fost alegerea ei, nu cedează Valentina. Nu a mea, nici a fiicei mele.
Sorina putea și ea să stea uneori cu copiii mici! mama nu se lasă. Toți o ajută pe Agripina cât pot, doar tu ești deosebită!
Nu, întrerupe Valentina. Fata mea nu va fi bonă la copii străini.
Nu-s străini, aproape că țipă Vera. Sunt rudele voastre!
Valentina se ridică și se uită pe geam. Afară împânzește noaptea, felinarele se aprind unul câte unul.
Mamă, dacă tu și tata vreți să sacrificați viața creșterii copiilor Agripinei, numai bine. Eu nu vreau.
Ești egoistă! acuză mama.
Am familia mea, nu se clatină Valentina. Soțul meu, fiica mea. Nu trăiesc pentru sora mea.
Închide fără să aștepte răspunsul. Telefonul cade, Valentina își acoperă fața cu palmele.
Brațe calde o cuprind pe la spate. Sorina se lipește de mamă, așezându-și capul pe umărul ei.
Mamă, am auzit tot șoptește fata.
Valentina o întoarce cu grijă, o cuprinde puternic, inspirând mirosul șamponului de copii din părul ei.
Totul am făcut pentru tine, îi mângâie capul. Și tot pentru tine voi face.
Sorina ridică ochii spre mamă și zâmbește. Zâmbetul acela plin de recunoștință și iubire.
Știu, mamă, îi strânge mâna Sorina. Îți mulțumesc.
Stau îmbrățișate și privesc orașul pe sub perdea, pe când, în alt cartier, Agripina cu siguranță plânge la soacră, iar mama sună rudele, povestind despre fiica cea rea. Dar aici, în apartamentul lor micuț, domneau liniștea și pacea.
Valentina a luat decizia și nu va da înapoi. Chiar dacă o costă sora și mama. Sorina contează mai mult. Copilăria ei, libertatea ei, dreptul de a fi copil.
