— Mamă, ești doar o sărăntoacă! — strigă Vlad, trântind cu zgomot ușa camerei sale.
Elena îngheță pe loc în fața ușii, ținând în brațe un tricou nedesfăcut pe care îl pregătise pentru fiul ei. Cuvintele lui o loviseră mai tare decât o palmă. Se sprijini de perete, simțind cum genunchii o trădează. În ultima perioadă, astfel de scene deveniseră din ce în ce mai frecvente.
— Vlad, — șopti ea, — hai să vorbim…
— Nu avem ce să vorbim! — răspunse el din spatele ușii. — Toți au părinți normali, doar eu mă chinui cu tine. Uite, Andrei a primit un iPhone nou de la părinții lui, iar tu ce? „Hai să așteptăm până la salariu”… Tot timpul spui că nu ai bani!
Elena închise ochii. În fața ochilor ei treceau nopțile nedormite de la joburile suplimentare, mașina veche pe care o vânduse pentru a-i plăti lecțiile de engleză lui Vlad, sandvișurile la prânz… Totul pentru el. Iar acum, el arunca cuvintele acestea.
— Vlad, — încercă ea din nou, cu vocea tremurândă, — știi că fac tot ce pot…
— Exact! — ușa se deschise brusc, iar Elena tresări. — Tot ce poți tu — e nimic! Tatăl… tata mă înțelege. El nu se chinuie ca tine!
Mihai. Fostul ei soț, care acum unsprezece ani plecase, lăsând-o singură cu un copil de patru ani. Și acum apărea din nou — om de afaceri de succes, tată iubitor. Îi cumpăra cadouri scumpe, îl ducea prin restaurante, îl invita la casa lui de la țară pentru weekenduri. Ușor să fii un „unchi bun” care apare doar o dată pe săptămână cu daruri. Dar cine se trezea noaptea să aibă grijă de un copil bolnav? Cine cosuse colanții rupți? Cine fierbea ciorba și verifica temele?
— Știi ce, mamă? — Vlad o privi cu un dispreț pe care ea nu-l recunoștea. — Vreau să locuiesc cu tata. El are o casă adevărată, nu o cocioabă ca asta. Și o mașină mișto, nu autobuzul tău. Și mai ales… el chiar a reușit ceva în viață!
Fiecare cuvânt părea să o lovească în plin. Elena simți cum o lacrimă fierbinte îi aluneca pe obraz. O șterse repede cu mâna.
— Deci… vrei să locuiești cu tata? — spuse ea cu o voce neașteptat de fermă. — Te las. Dar nu veni să te plângi mai târziu.
— N-o să am de ce! — răspunse el, cu dispreț. — O să trăiesc ca un om!
Și cu asta, se apucă de telefon — probabil să-i scrie un mesaj tatălui. Elena se întoarse în bucătărie, făcând totul mecanic: pune apa la fiert, scoate o cană, pune ceaiul… Își spunea că nu trebuie să gândească la ce tocmai s-a întâmplat. La faptul că fiul ei, pentru care trăise toți acești ani, tocmai îi strivise inima.
Seara, Mihai o sună.
— Elena, Vlad mi-a spus că vrea să stea cu mine, — în vocea lui se simțea o mândrie ascunsă. — Ce zici?
— Ce să zic? — răspunse ea obosită. — Lasă-l. Poate o să învețe să te aprecieze.
— Lasă, lasă, — râse el. — Copilul vrea doar să trăiască în condiții decente. Ce-i poți oferi tu din salariul tău?
Elena apasă butonul de închidere fără să spună un cuvânt. Se așeză la masă, privind afară prin fereastră. Din spatele pereților venea zgomotul lui Vlad, care își făcea bagajele. Grăbea, nu putea să aștepte să scape de „sărăntoaca” lui mamă…
„Doamne, — gândea ea, — de ce? Am făcut totul pentru el… Toată viața a fost pentru el…”
A doua zi dimineață, Vlad pleca. Își strânsese două saci mari cu haine, spuse un „pa” sec și trânti ușa. Elena rămase singură în apartamentul gol. Mergând prin camere, se opri la câte un detaliu care îi aducea aminte de fiul ei: șosetele risipite sub pat, cana de ciocolată nefinisată pe masă, posterul cu trupa lui preferată pe perete… Intră în camera lui, se așeză pe pat. Mirosul de deodorantul lui o învălui.
În colț zăcea vechea jucărie de pluș — câinele preferat din copilărie. Câte o dată îl cususe, îi coasea urechile rupte, îl spăla… Acum era doar abandonat. La fel ca și ea.
Brusc, Elena simți o ușoară ușurare. Nu mai era nevoie să pregătească micul dejun în fiecare dimineață, pe care el oricum nu-l mânca. Nu mai trebuia să spele munții de șosete și tricouri murdare. Nu mai trebuia să audă reproșurile și comparațiile cu „părinții normali”…
Se ridică, deschise hotărât dulapul și scoase o rochie frumoasă pe care nu o mai purtase de mult — nu avea unde. Poate acum avea timp pentru ea. Poate să meargă la cinema? Sau în acel restaurant drăguț pe lângă care trecuse de atâtea ori? Sau…
Telefonul sună. Era un mesaj de la Vlad: „Am uitat încărcătorul de la tabletă. Adu-l.”
Nici măcar un „te rog”.
„Îmi pare rău, Vlad, — scrise ea înapoi, — sunt ocupată astăzi. Roagă-l pe tata să-ți ia unul nou. El sigur își poate permite.”
Și pentru prima dată în mult timp zâmbi.
Primele zile la casa tatălui i se păreau lui Vlad un vis. O vilă mare de trei etaje, o cameră uriașă cu baie proprie, un computer nou… Mobilă elegantă, tablouri scumpe pe pereți — totul striga „prosperitate” și „succes”. Ce diferență față de apartamentul lor dintr-un bloc vechi de beton!
— Cum ți se pare? — Mihai făcea un gest larg spre sufragerie. — Nu e ca acolo la voi, nu-i așa?
Vlad dădu din cap, deși ceva îl strângea în piept la auzul acestor cuvinte. Poate era amintirea mamei care noaptea cosuse jucării pentru a strânge bani pentru o bicicletă nouă? Dar le alunga din minte.
Noua soție a tatălui, Mariana, îl întâmpină rece. O femeie înaltă, îngrijită, cu unghiile perfect manicurate, care părea să răspândească o atmosferă de distanță.
— Numai să nu faci mizerie în cameră, — spuse ea fără să-l privească. — Aici nu e un refugiu de vacanță.
Copiii ei, gemenii de zece ani, Andrei și Alina, îl priveau pe Vlad ca pe o ciudățenie.
— Adevărat că tu stai într-un bloc vechi? — întrebă Alina la cină. — Și că nu ai baie proprie?
— Am avut, — murmură Vlad. — Acum nu mai am.
— Vai de tine, — spuse fata cu un zâmbet subțire. — Cum ai trăit acolo?
— Trăiam bine, — răspunse Vlad, cu un ton aspru.
— Copii, nu vă certați, — interveni Mariana. — Vlad, nu fi nepoliticos cu sora ta.
„Ce legătură are ea cu mine?” voia Vlad să întrebe, dar tăcea. Tatăl lui nu părea să se uite în direcția lor.
