Toți am judecat-o pe ea
Mirela stătea în biserică și plângea. De vreo cincisprezece minute. Pentru mine era de-a dreptul surprinzător. Ce caută domnișoara asta fitzoasă aici? mă gândeam eu. Pe ea, dintre toți oamenii din cartier, chiar nu mă așteptam s-o întâlnesc aici.
Nu o cunoșteam personal pe Mirela, însă o vedeam des. Locuim în același bloc, ne plimbăm în același parceu cu cei patru copii ai mei, ea cu cei trei căței ai săi.
Noi toate, mamele din bloc, bătrânele de pe bancă, vecinii și chiar cei ce treceau prin fața blocului o judecam tot timpul pe Mirela. Era frumoasă, mereu îmbrăcată cochet și părea cam ușuratică și sigură pe ea.
Iar a schimbat bărbatul, murmura în spatele ei tanti Nina, care stătea pe banca de la scară.
Al treilea deja.
Are de unde, are bani cu duiumul, îi răspundea cu invidie tanti Șura, aruncând priviri spre Mirela ce urca într-un Opel scump cu noul iubit de mână.
Băiatul lui tanti Șura, Vasilică, la 45 de ani încă nu-și permisese măcar un Logan la mâna a doua.
Mai bine-ar face un copil, că îi trece vremea, ofta moș Tolea, veșnicul împotrivitor de la bancă. Dar la judecata Mirelei și el era de acord cu babutele.
Mai apoi, toate râdeau la bancă atunci când și noul iubit al Mirelei a dispărut. Și concluzionau aprig: Așa-i când e ușuratică! Parcă la ea în casă miroase numai a câini!
Toate o plăceam cel mai puțin, mamele din parc cu copii. Pe când noi ne zbăteam să ne ținem fiii și fiicele pe tobogane, la leagăne, printre tufe, pubele, Mirela își plimba liniștită cățeii, fără vreo grijă pe lume, uneori aruncându-ne o privire zâmbitoare, parcă zicând: v-ați făcut copii și-acum n-aveți viață, pe când eu trăiesc cum vreau! Iar voi adunați fiecare leu să cumpărați Mariei o geacă, poate bocancii mai pot aștepta
Se vede clar, e una din acelea fără copii, spunea prietena mea, Irina, mamă de trei băieți.
Fiecare bogat cu năravurile luicăţei, pisici, hamsteri,dădea din cap Livia, însărcinată cu gemeni, încercând să își coboare fiica de pe copac.
E egoistă, nu vrea să se complice, doar vacanțe prin Europa. Eu n-am mai văzut marea de șapte ani, ofta Mariana, cu cinci copii acasă.
Da, da, da, mă grăbeam să le țin partea tuturor, inclusiv bătrânelor de pe bancă, înainte să fug la Antonia, care urla cu genunchii juliți pe tot parcul.
Și-a făcut aici câineascărie, mai bine-ar face un copil, s-a auzit odată tare din gura unei bunici cu nepotul.
Nu-i treaba dumneavoastră! s-a întors brusc Mirela. Parcă ar mai fi vrut să zică ceva, dar s-a stăpânit și a pornit mai departe cu cățeii ei cei obraznici.
Nesimțită, a strigat după ea bătrâna.
…Am privit-o câteva clipe pe Mirela plângând și am ieșit din biserică.
Stați puțin, am auzit din spate. Așteptați.
Mirela venea alergând spre mine pe aleea bisericii.
Dumneavoastră sunteți cea care mergeți în parc cu patru fete?
Eu… Iar dumneavoastră cu trei câini.
Da. Aș aș putea să stau puțin de vorbă cu dumneavoastră?… Știți, mereu mă uit la dumneavoastră cu fetițele, la celelalte mămici, și vi le admir, chiar vă spun sincer, a spus roșindu-se ușor.
Dumneavoastră?! am zis surprinsă, gata-gata să-i spun, în gând: Dar sunteți una din acelea fără copii, egoistă, domnișoară fitzoasă! Și mi-am amintit privirile ei băgărețe către noi…
Așa am cunoscut-o. Ne-am așezat pe o bancă. Mirela a început să povestească. Și să plângă. Se vedea că are nevoie să vorbească cu cineva…
…Mirela a crescut într-o familie unită. De când se știa, visa să aibă mulți copii. S-a măritat din dragoste mare. Dar după două sarcini pierdute și un diagnostic crunt de infertilitate, soțul a dispărut repede. La fel și al doilea. Dar înainte, Mirela a trecut prin tratamente grele. A ajuns chiar la un pas de moarte, după o sarcină extrauterină.
A mai fost și un al treilea. Și tot extrauterină. Dar acesta a dispărut după ce a auzit de un posibil copil. Îi plăcea mașina Mirelei, banii Mirelei, dar nu voia un copil în viața sa.
Eu aș fi dat orice să am un copil!
Eu credeam că iubiți doar câinii, am scăpat eu cu jumătate de voce.
Îmi plac câinii, da, a zâmbit Mirela. Dar nu înseamnă că nu iubesc copiii.
Ca să nu-i fie atât de singur, Mirela și-a cumpărat un cățeluș, Tepa. Mai apoi i s-a cerut să-l țină o vreme pe Mike, până termină prietenii renovarea. Și nu l-au mai luat înapoi. Iar pe Fea Mirela a găsit-o pui zgribulit în zăpadă, și i-a fost milă s-o lase acolo.
Și-a făcut câineascărie, mai bine-ar fi făcut un copil, mi-am amintit și de bunica cu nepotul.
Îi sună ceasul, șuiera moș Tolea când Mirela trecea pe lângă el.
Ceasul ticăia… Mirelei îi era deja patruzeci și unu de ani, deși nu-i dădeai mai mult de treizeci.
A decis atunci să încerce să adopte un copil dintr-un cămin. Un băiat, o fată, nu conta. I-a plăcut foarte mult de un băiețel de șase ani, Nicu. Sau, de fapt, el i-a plăcut de ea primul. A alergat la Mirela și a întrebat: Tu vrei să fii mama mea? Da, vreau! a răspuns ea.
Egoistă, nu vrea să se complice, am auzit-o în gând pe Mariana oftând.
Dar pe Nicu nu i l-au dat. Mama lui, bolnavă de minte, nu fusese decăzută din drepturile părintești.
Pentru mine a fost un șoc, povestea Mirela. Nu înțelegeam, copilul acela avea nevoie de o familie, dar legea nu îl lăsa.
Apoi a apărut o fetiță de patru ani, Lenuța. Fusese adoptată și returnată de două ori, era prea năzdrăvană pentru părinți.
Se zicea prin orfelinat că la a doua întoarcere, Lenuța s-a târât în genunchi după mama adoptivă, s-a agățat de fustă și a strigat: Mamă, nu mă mai da înapoi, te rog! N-am să mai fac prostii!
Când Mirela s-a întâlnit cu Lenuța, prima întrebare a fetiței a fost: Și tu o să mă duci înapoi? Niciodată! a răspuns printre lacrimi Mirela.
Au apărut complicații și la adopția Lenei. Mirela nu a intrat în detalii: Dar e fiica mea și mă lupt pentru ea!
În acea zi, Mirela a intrat pentru prima dată în biserică. Nu mai aveam unde merge! mi-a spus.
Părintele a venit și a ascultat-o. Au stat mult de vorbă, ea chiar a scris ceva la sfârșit.
Va fi bine! Cu Dumnezeu înainte! l-am auzit spunând. Mirela a zâmbit larg…
Am pornit spre casă împreună.
Probabil credeți că sunt arogantă și rece, a spus Mirela, dar de atâtea ori a trebuit să mă justific M-am săturat.
N-am zis nimic.
Mirela m-a invitat cu fetele pe la ea să ne jucăm cu cățeii. Am promis că vom veni. Dar nu imediat.
Deocamdată, mi-e pur și simplu rușine.
Și mă tot gândesc: De unde atâta rea-voință în noi? De ce atât de ușor judecăm? De unde atâta răutate în sufletul meu?
Îmi doresc tare ca Mirela, femeia aceasta atât de uimitoare, pe care toți am judecat-o, să fie într-un final fericită. Să o strângă Lenuța în brațe, să-i spună: Mămico! și să știe că nu o va mai părăsi nimeni niciodată. Iar cățeii cei veseli și buniTepa, Mike și Feasă sară fericiți alături de ele
Poate va veni și minunea: să găsească un soț adevărat care să-i fie sprijin, iar Lenuța să aibă un frățior sau o surioară. Așa-s minuni pe lume, nu-i așa?
Și să nu mai aud vreodată niciun cuvânt rău la adresa lorÎntr-o zi, la câteva săptămâni după acea conversație din parc, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Mirela: Ne vedeți azi? Lenuța vrea tare să vă arate ceva. Pentru prima dată, am simțit cărdurile rușinii descătușându-se din suflet. Am luat fetele, am împachetat câteva prăjituri și-am urcat scările cu inima bătând grăbit.
Ușa Mirelei s-a deschis larg: un miros de cafea, cacao și bucurie autentică a umplut holul. Trei căței scormoneau veseli printre papuci, iar în mijlocul sufrageriei, Lenuța, cu obraji roșii, ținea strâns în mânuță o brățară de hârtie multicoloră.
Am făcut-o eu, pentru mama! Și una pentru dumneavoastră, că sunteți prietena ei, a spus cu un fel de solemnnitate copilărească.
Am simțit un nod în gât și nu pentru că brățara era imperfectă, ci pentru că era cel mai frumos gest pe care-l primisem vreodată.
Mirela s-a uitat la mine, cu ochii plini de recunoștință și blândețe. Dincolo de zâmbet, am văzut încă lupta, dar și hotărârea unei mame. Nu știam dacă va mai veni pentru ea vreun miracol, însă știam sigur: în casa aceea deja era o minune.
Restul zilei, fetele mele s-au jucat cu Lenuța, râsul lor amestecându-se cu lătratul vesel și tropăitul cățeilor. Eu și Mirela am stat pe canapea, privind la haosul frumos, vorbind sincer, cu inimile deschise pentru prima dată, fără judecată.
Pe seară, când ne-am strâns să plecăm, Lenuța s-a înfășurat în brațele Mirelei:
Nu mă mai dai niciodată, mamă, nu?
Niciodată, sufletul meu! a șoptit Mirela, sărutând-o pe creștet.
Am înțeles atunci că, pentru cei ca Lenuța și Mirela, iubirea se naște acolo unde răutatea celorlalți se oprește. Și am mai înțeles ceva: nu suntem niciodată în măsură să judecăm povestea altcuiva, dar putem oricând să alegem să fim parte dintr-un miracol.
Fiecare dintre noi merită măcar o dată să fie privit cu ochi buni.
Am plecat acasă ținând strâns brățara copilului miraculos. Iar de a doua zi, când am trecut pe lângă banca cu bătrâne, am zâmbit Mirelei, larg, spunând pentru prima dată Bună dimineața! și știind că, în sfârșit, mă trezisem și eu la viață.
