Mioara, auzi, nu vrei să veniți azi pe la mine? întreabă cu speranță sora ei la telefon. A plecat bărbatul meu, mie mi-e urât singură cu copiii.
Valentina oftează și-și freacă podul nasului. În cap îi zboară repede tot felul de scuze, una mai absurdă ca alta. Să zică de lucru urgent Lenuța n-ar crede, azi e sâmbătă. Să invoce oboseala urmează întrebări, sfaturi, critici. Valentina își mușcă buza și răsuflă greu, adunându-și gândurile pentru răspuns.
Lenuțo, azi nu ne ajunge, încearcă Valentina să-și facă vocea cât mai regretată. Anca e cam răcită, stăm în casă, nu ieșim nicăieri.
La celălalt capăt al firului se lasă o tăcere grea, după care se aude un oftat adânc de la soră:
Ei, mare păcat, răspunde Lenuța prelung. Mai stăteam la vorbă, copiii s-ar fi jucat împreună…
Valentina dă ochii peste cap, bucuroasă că sora nu o vede. Copiii s-ar fi jucat împreună. Da, sigur. De fapt, Anca ar fi alergat după cei mici, cât timp femeile stau la ceai în bucătărie.
Chiar, păcat, aprobă scurt Valentina. Ne facem bine și ne auzim apoi.
Lenuța mai ofta puțin, îi urează însănătoșire Ancăi, apoi închide. Valentina lasă telefonul pe măsuța de lângă canapea și zâmbește amar. Întregul apel a durat patru minute. Sora nici n-a întrebat-o cum se simte Valentina, nici de serviciu, nici de viața ei. Lenuța a sunat doar pentru a vedea dacă vin, avea nevoie de bonă gratis, doar atât o interesa.
În pragul camerei apare Anca. Fetița se uită atent la mamă:
Iar te-a sunat mătușa Lenuța? întreabă Anca.
Valentina dă din cap, punând telefonul deoparte. Copila se așază lângă ea, adunându-și picioarele sub ea, cu o față la granița dintre supărare și ușurare.
Mamă, eu nu mai vreau să mergem la ea, spune Anca hotărât.
Valentina se întoarce spre fiica sa, ridicând sprâncenele în așteptare. Anca strânge buzele, apoi spune tot ce a ținut în ea:
Mă pune mereu să am grijă de copiii ei, să fug după ei, să mă joc, să-i distrez. Și cel mare are cinci ani! zice Anca nemulțumită. Nu sunt bona lor, mamă.
Valentina îi privește cu drag fata de nouă ani și zâmbește pe furiș. Anca știe deja să spună exact ce o deranjează. Știe să-și apere părerea și nu-i frică să spună ce simte. Valentina se umple de mândrie.
Nu-ți face griji, îi mângâie ușor părul. Nu se va mai întâmpla.
Anca îi zâmbește recunoscătoare și pleacă în camera ei.
Valentina rămâne cu gândurile. Parcă-i ciudat cum s-au aranjat lucrurile la ei în familie. Lenuța e cu patru ani mai mică decât ea, dar are deja patru copii. Patru! Valentina dă din cap ea abia are o fetiță, încă la vârsta școlii. Câtă energie, timp și dragoste îi mai trebuie pentru Anca. Iar la Lenuța, patru odată…
Valentina își masează tâmplele și închide ochii. Lenuța mereu a considerat că toți trebuie să o ajute cu copiii ei. Părinții lor, Maria și Vasile, au fost primii trași la răspundere, apoi părinții soțului Lenuței, vecini, rude mai îndepărtate, toată familia muncind pentru bunăstarea copiilor Lenuței. Toți, mai puțin Lenuța însăși.
Valentina zâmbește ironic. Ea a gândit mereu altfel. La mama apela doar când nu avea încotro: când era bolnavă, când la serviciu era nebunie sau nu putea fizic să fie peste tot. În rest, s-a descurcat singură. A fost greu, mai ales la început, dar a reușit. Și are o fată deosebită: independentă, deșteaptă, cu personalitate.
În schimb, Lenuța, parcă-i tot mai obraznică de la un an la altul.
Valentina gonește gândurile grele și se ridică de pe canapea. Azi a scăpat de sora ei, o mică victorie. O așteaptă treburile obișnuite de sâmbătă, care nu suferă amânare. Merge în bucătărie să golească mașina de spălat vase.
…Zilele trec repede, între serviciu și grijile casei. Vineri seara, telefonul vibrează: apare numele surorii. Valentina trage aer adânc și acceptă apelul.
Mioara, cum e Anca? vocea Lenuței sună ostentativ grijulie. Deja s-a făcut bine?
Da, e ok, Valentina se sprijină de perete. Aleargă ca înainte.
Perfect! Lenuța tresare veselă. Atunci TREBUIE să veniți la noi, măcar la sfârșit de săptămână, să stați cu noaptea!
Valentina dă ochii peste cap. Începe, altă negociere…
Mie-mi e așa de urât singură, continuă Lenuța plângăcioasă. Copiii-s mofturoși, bărbatul e plecat cu serviciul.
Lenuto, cu noaptea nu se poate, Valentina clatină din cap. Dar sâmbătă dimineața pot să trec pe la voi.
Pauză nemulțumită pe fir. Lenuța ar fi vrut mai mult, dar cedează după câteva momente și acceptă vizita de o zi.
…Sâmbătă dimineață-i posomorât și răcoare. Valentina se îmbracă, își ia geaca și pleacă singură. Drumul cu autobuzul durează jumătate de oră, apoi zece minute pe jos.
Lenuța deschide ușa și-și întinde gâtul, uitându-se după Valentina.
Dar Anca unde e? întreabă nemulțumită.
Are treabă, răspunde Valentina intrând. Face teme, are teză.
Lenuța se strâmbă, de parcă a gustat ceva acru. Trântește ușa cu supărare.
Nepoțica mea a ajuns tare răutăcioasă, își încrucișează brațele. Nu vine, nu dă niciun semn.
Valentina își scoate geaca, o pune pe cuier. Din camere se aud copiii, cineva scapă ceva pe jos, se aude gălăgie. Apoi se întoarce spre sora ei, privind-o în ochi.
Pur și simplu s-a săturat să fie bona la voi, spune calm Valentina.
Lenuța izbucnește imediat, ca la o scânteie pe paie. I se face roșu la față, ochii i se strecoară de supărare.
E normal! ridică vocea Lenuța. Să-i implici pe cei mari cu cei mici!
Nu, nu e normal, nu cedează Valentina. Mai ales nu cu copiii altuia.
Care “ai altuia”? dă din mâini Lenuța. Sunt verișorii ei!
Are doar zece ani, Lenuțo, Valentina strânge pumnul. E și ea copil, nu servitoare.
Lenuța se apropie, străpungând-o din priviri. Din camera copiilor se aude cel mic plângând, dar Lenuța nu clipește.
Îi face bine! arată cu degetul spre Valentina. Să învețe cum merge cu copiii!
Ea nu are nevoie de aceste lecții! ridică și Valentina tonul. N-are frați, de ce să tragă la voi?
Tocmai de asta! Lenuța țipă. Lasă să vadă cum e!
Valentina face un pas înapoi, nevenindu-i să creadă ce aude. Lenuța nu încearcă nici măcar să ascundă adevărul.
Tu te auzi? dă din cap Valentina. Vrei să-ți folosești nepoata pe post de bonă fără plată!
Și ce, e problemă? Lenuța pune mâinile în șolduri. Eu nu reușesc singură!
Atunci de ce ai făcut patru copii? scapă Valentina, fără să mai gândească.
Lenuța se sufocă de revoltă. Fața îi e roșie, venele la gât se umflă.
Ai fată mare! țipă ea. Poate veni măcar din două în două zile după școală să mă ajute!
Astea cuvinte o umplu pe Valentina. Ceva se rupe în ea și toate supărările ținute până atunci sar afară.
Ai întrecut măsura, șuieră. Împingi necazul pe toți ceilalți.
Eu doar cer ajutor! Lenuța nu se lasă.
Nu, tu pretinzi! ia geaca de pe cuier. Crezi că toată lumea ți-e datoare.
Și ce? Părinții mă ajută! Lenuța bate cu piciorul. Soacra mă ajută! Dar voi vă strâmbați!
Părinții nu mai sunt tineri, își pune Valentina geaca. Merită liniște, nu să tragă la nepoți non-stop.
Le place și lor! o prinde Lenuța de mânecă.
Valentina își smulge mâna și se duce spre ușă. Lenuța rămâne în mijlocul holului, toată un foc.
N-o să mai venim, deschide Valentina ușa. Caută-ți pe altcineva.
Iese fără să se uite la răcnetele surorii. Ușa trântește tare în urma ei.
…Mama o sună chiar în seara aceea. Valentina se uită la ecran și răspunde.
Ce-ai făcut, dragă Valentina? vocea Mariei tremură de supărare. Ai supărat-o pe Lenuța! A plâns, e obosită! Ai dus-o la capătul răbdării!
Mamă, nu i-am spus decât adevărul, Valentina se așază pe canapea.
Care adevăr? mama ridică tonul. Că nu vrei să-ți ajuți sora?!
Ajutorul nu înseamnă să devii sclav, strânge Valentina telefonul.
E singură cu patru copii! oftează Maria. Bărbatul mereu pe drumuri! Ei cât îi este de greu!
Așa a ales ea, nu cedează Valentina. Nu eu sau fiica mea.
Iar Anca putea ajuta, din când în când! nu se lasă mama. Toți o ajută pe Lenuța, numai tu, Valentina, ești mai specială!
Nu, o întrerupe Valentina. Fata mea nu va fi bonă pentru copiii altora.
Nu-i altora! aproape țipă Maria, Sunt familia voastră!
Valentina se ridică și merge la fereastră. Întunericul coboară peste oraș, felinarele se aprind rând pe rând.
Mamă, dacă tu și tata vreți să vă sacrificați pentru copiii Lenuței, e alegerea voastră, răspunde apăsat Valentina. Dar eu nu mă bag.
Ești egoistă! o acuză mama.
Am familia mea, nu se lasă Valentina. Soț, copil. Nu-mi trăiesc viața pentru sora mea.
Închide apelul fără să aștepte răspuns. Telefonul cade pe canapea, Valentina își acoperă fața cu mâinile.
Două brațe calde o iau în spate. Anca se lipește de ea, cu capul pe umărul mamei.
Mamă, am auzit tot, șoptește fata încet.
Valentina se întoarce și o îmbrățișează tare, simțind mirosul de șampon de copii din părul ei.
Tot ce fac, fac pentru tine, îi mângâie părul Valentina. Și tot așa voi face, să știi.
Anca o privește și-i zâmbește larg. În zâmbetul acela e atâta recunoștință și dragoste.
Știu, mamă îi strânge mâna. Mulțumesc.
Rămân îmbrățișate la geam, privind luminile orașului. Cine știe, poate la capătul celălalt al Chișinăului, Lenuța plânge pe umărul soacrei. Poate mama dă telefoane rudelor, povestind despre fiica cea mare, fără inimă. Aici însă, în apartamentul lor, domnește liniștea și căldura.
Valentina a ales și nu se va răzgândi. Chiar dacă își pierde sora sau rănește mama, Anca rămâne pe primul loc. Copilăria ei, libertatea ei, dreptul ei de a fi pur și simplu copil.
