Mamă, vin repede. Voi sta doar douăzeci de minute, nu mai mult spuneam eu, stând în pragul camerei, încercând să zâmbesc, dar buzele îmi tremurau.
Doar să nu dureze mult răspundea Ancuța, întinsă pe o parte, strâns pe pătură doctorul a spus că în seara asta va veni perfuzia.
Am încușat din cap, am aruncat geaca pe umăr și am ieșit. Pe stradă era umed și vântos. Octombrie în Iași nu iartă trecătorii: ploaie, vânt, bălţi care parcă reflectă toată esenţa toamnei româneşti cerul jos, oamenii tăcuţi, totul așteaptă sfârșitul.
Mergeam spre stația de autobuz și simțeam că nu ajung la timp. Nu la autobuz, ci la viață. La tot ce curge pe lângă noi.
Acum trei săptămâni medicii ne-au spus că mama e în stadiul final. Nu am plâns atunci. M-am așezat pe o bancă lângă morgă dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam și am stat până a înserat.
Deci, te pregătești să pleci? a întrebat colegul de cameră, un bătrân cu gât subțire și ochi în care se citea o veche aşteptare.
Aștept pe fiul meu a zâmbit Ancuța el a promis că va veni în seară.
Vino des?
În fiecare zi. Dar mă tot întreb poate că îl țin pe nedrept? Viața lui e tot ce are.
Bătrânul a tușit și a rostit încet:
Nu tu-l ții, el singur nu te lasă să pleci. Până nu te lase el, tu nu vei pleca.
Ancuța s-a întors spre fereastră. În afara geamului ploua. Ciudat, că odată îi plăcea ploaia. În tinerețe părea romantică: să stai la bucătărie cu un ceai fierbinte și să asculți picăturile bătând pe pervaz.
Acum, doar îi încurcă vederea.
Am intrat în vechiul parc unde, în copilărie, ne dăm cu sania alături de mamă. Acolo, la a treia plopă de la intrare, ea mi-a zis odată:
Știi, fiule, nu contează ce vei face. Important e ca după tine să zâmbească cineva. Chiar și o singură persoană.
Atunci nu am înțeles. Acum înțeleg prea bine.
Telefonul a vibrat: Mama: Nu te grăbi, sunt bine. Am zâmbit automat în ultima vreme scria tot nu te grăbi. Probabil ca să nu mă streseze.
În cameră s-a făcut liniște. Bătrânul a adormit, asistenta a plecat. Ancuța zăcea privind tavanul și, dintr-o dată, a auzit… muzică. De undeva, parcă din coridor, răsuna o veche melodie românească Ploaia de toamnă.
A zâmbit. Doamne, chiar și aici, a gândit și a închis ochii.
Și deodată cineva s-a așezat lângă ea. Tăcut, ca vântul.
Nu te teme a spus o voce totul e deja.
Nu i-a deschis ochii. Doar a oftat și a șoptit:
Doar să nu plânge.
Am alergat înapoi în patruzeci de minute. Doctorii ieșiseră deja din cameră, asistenta stătea lângă ușă, ochii roșii.
Am înțeles fără cuvinte.
Pot? am întrebat șoptind.
Da a încuviințat asistenta doar o clipă.
M-am așezat lângă pat. Mama era liniștită, chiar părea că zâmbește ușor. Pe noptieră era telefonul, ecranul pâlpâind un mesaj netrimis:
Ionuț, nu aștepta minuni. Fii tu minunea.
M-am uitat la ecran până când mi-a făcut rău la ochi. Apoi am observat pe fereastră, acolo unde picăturile curgeau ca niște fire subțiri, s-a format un mic inimioară parcă cineva o trăsase cu degetul din interior.
Am zâmbit pentru prima dată în multe zile.
A trecut un an.
Stăteam la intrarea secției de oncologie pediatrică, cu un termos de cafea și un coș de fructe.
Sunteţi voluntar? a întrebat portiera.
Da am răspuns zâmbind doar vreau să fac pe cineva să zâmbească.
Și când în coridor a alergat spre mine un băiețel cu capul chel și a strigat: Unchiule, uite, mă fac bine!, am înțeles minuni există, de fapt.
Doar că uneori vin prin noi.
