Pe bunicuța noastră o conducea la gară toată familia. Nici nu mai încercau măcar să ascundă cât s-au săturat de prezența ei în casă. O spuneau pe față, fără pic de rușine. Și se bucurau sincer că a venit, în sfârșit, primăvara ceea ce însemna că bătrâna avea să plece la țară și să nu mai revină prea curând.
Nepoții o priveau cu indiferență, nora nici măcar nu se străduia să mascheze cât de mult o deranja. Iar fiul era mai tot timpul plecat prin delegații, iar când ajungea acasă, era la fel de rece ca toți ceilalți. Pentru ei, bunica era doar o povară în plus. Iar ea simțea din plin asta, dar nu zicea nimic. Doar număra zilele până când sosește primăvara singura ei speranță, singura mică bucurie.
Anul acela, căldura a apărut mai devreme. Bunica stătea adesea pe banca din fața blocului, își încălzea mâinile la soare și privea tăcută spre cerul albastru. Era slăbuță, cu un palton vechi și niște cizme tocite semăna cu o vrăbiuță udă și pierdută.
Rudele nu aveau pentru ea niciun strop de căldură. Doar vecinii o tratau cu blândețe. O salutau, o întrebau de sănătate, o ajutau să urce scările până la etajul cinci. Băieții de prin curtea blocului chiar îi cărau uneori plasa cu cumpărături din drum.
Deși era bătrână, bunica nu stătea niciodată degeaba. Făcea mâncare, spăla, curăța prin casă se ocupa de toate treburile gospodărești. Însă nora, când venea de la serviciu, îi arunca mereu aceeași replică:
Dacă tot stai toată ziua acasă, fă-le tu pe toate!
Nepoții abia dacă schimbau câteva vorbe cu ea. Iar când veneau cu prieteni acasă, bunica se retrăgea în camera ei, cât mai tăcută. De ce? Fiindcă odată i-au ajuns la urechi niște cuvinte care au durut tare:
Bunico, ne faci de rușine…
N-a zis nimic, n-a ripostat. Doar a tăcut și, noaptea, când toată lumea dormea, plângea pe ascuns de singurătate și supărare.
Când a venit ziua plecării, au dus-o la gară cu un taxi. Nu avea multe lucruri o geantă veche și-o bocceluță cu haine. Se sprijinea greu în baston, mergea încet pe peron. S-a așezat pe o bancă, a tras aer adânc, apoi, când a venit trenul, s-a ridicat încetișor și a urcat în vagon.
A ales un loc la geam și a privit în față cu ochi blânzi și liniștiți. Când trenul s-a pornit, a scos din traistă o fotografie mototolită. În ea erau fiul, nora și nepoții, toți cu zâmbete largi. De-o vreme, numai în poza asta le mai vedea zâmbetele. Bunica a mângâiat-o duios și a pus-o la loc.
La stația ei, a coborât și a pornit încet spre sat. Un gospodar din drum a oprit și a dus-o cu mașina aproape până la poarta curții. S-a auzit scârțâitul vechii porți, iar ea a pășit pe drumul cunoscut spre casă. Aici totul era al ei simțea că are un rost, chiar dacă pentru nimeni altcineva, măcar pentru acele ziduri vechi, gardul scorojit și prispa strâmbă.
Satul acesta era toată lumea ei. Aici s-a născut, aici i-au crescut copiii, tot aici și-a îngropat soțul. Aici s-a scurs aproape tot ce a avut în viață cu bucurii și cu dureri.
Când a intrat în casă, a deschis ferestrele, a încins soba și s-a așezat pe bancă, lângă geam. Privea afară și-și amintea. Pe banca asta stăteau odată copiii ei. La masa asta mâncau împreună. Pe podeaua asta alergau desculți. În minte îi răsunau iar vocile lor vesele. Atunci era mamă cea mai prețuită, cea mai iubită.
Soarele, la fel ca altădată, se strecura înăuntru. Primăvara era caldă, aproape de suflet. Și bunica a zâmbit tăcut.
Dimineața următoare nu s-a mai trezit. A rămas acolo unde și-a dorit mereu să fie: acasă, pe pământul ei.
Pe masă au rămas fotografii și, deasupra, una mai nouă, puțin mototolită aceea pe care zâmbeau cei dragi.
Cât suntem în viață, avem vreme. Să spunem mulțumesc. Să cerem iertare. Să le arătăm celor dragi că îi iubim.
Căci atunci când omul pleacă, nu se mai întoarce. Iar în inimă poate rămâne o durere foarte grea.
Așa că, trăiți cu credință. Fiți drepți. Faceți binele cu inima deschisă. Iubiți și prețuiți-i pe cei ce vă sunt aproape.
Nu lăsați cuvintele frumoase pe mâine căci ziua de mâine s-ar putea să nu vină niciodată.
