Pe bunica Maria o conducea toată familia. Nimeni nu mai încerca nici măcar să ascundă faptul că prezența ei îi stingherea deja. Vorbeau direct, fără nicio jenă. Ba chiar se bucurau că, în sfârșit, venise primăvara adică urma să plece la țară și n-avea să revină prea curând.
Nepoții se uitau la ea fără vreo tresărire, nora Aurelia își arăta pe față disprețul. Fiul, Viorel, era aproape mereu plecat cu serviciul, iar când ajungea acasă, se purta la fel de rece ca restul. Pentru ei, biata bătrânică era numai o bătaie de cap în plus. Și simțea asta din plin. Tăcea și răbda, ținând calendarul să treacă mai repede zilele până la primăvară, singura ei rază de bucurie și speranță.
Anul acela, căldura a venit mai devreme. Bunica Maria stătea adesea pe banca din fața blocului, își încălzea mâinile la soare și se uita spre cerul de-un albastru limpede. Slăbuță, cu un palton vechi pe ea și bocanci cojiți, părea o vrabie udă și zgribulită.
Dacă familia nu-i dădea vreo vorbă bună, vecinii erau, totuși, omenoși. O salutau, o întrebau cum se simte, o ajutau să urce scările până la etajul cinci. Unii băieți de la bloc, când o vedeau venind de la piață, îi duceau sacoșa până acasă.
Chiar și așa, nu stătea niciodată degeaba. Gătea, spăla rufe, făcea curat se îngrijea de tot în gospodărie. Doar că nora Aurelia, când venea de la muncă, îi spunea mereu același lucru:
Dacă stai acasă, atunci fă totul singură.
Nepoții abia dacă-i adresau vreo vorbă. Când își aduceau prietenii, bunica se retrăgea sfioasă în camera ei. Nici nu le reproșa de când o auzise odată pe una dintre fete:
Buni, ne faci de râs
N-a certat, n-a spus nimic cu glas tare. Doar a tăcut. Iar noaptea, pe când toți dormeau, plângea încet, din pricina singurătății și a durerii care nu-i dădea pace.
Când a venit ziua plecării, au luat un taxi până la gară. Avea puține lucruri o geantă veche și-un pachet mic cu ceva haine. Pas cu pas, sprijinită în baston, a trecut pe peron. S-a așezat pe bancă să-și tragă sufletul. Apoi, când a sosit trenul, s-a ridicat încetișor și a urcat, liniștită, în vagon.
S-a așezat lângă fereastră, privind înainte cu ochii aceia blânzi, cum numai bunicii au. Când trenul s-a pornit, a scos din geantă o fotografie veche pe ea: fiul, nora și nepoții, toți zâmbind. Ciudat, dar în ultima vreme îi mai văzuse zâmbetele numai pe poza aceasta. A sărutat fotografia cu grijă și a pus-o la loc.
În sat, la stație, a coborât și a luat-o încetișor pe jos. Cineva a dus-o cu căruța până aproape de poartă. A scârțâit vechea poartă din fier și a pășit pe aleea binecunoscută care ducea spre casa ei. Totul îi era drag acolo. Simțea că-i trebuiește cuiva dacă nu oamenilor, măcar pereților, gardului și prispei strâmbe.
Satul acela însemna totul pentru ea. Acolo s-a născut, acolo i-au crescut copiii, acolo și-a înmormântat bărbatul. Aproape toată viața i-a trecut acolo cu necazuri și bucurii.
În casă, a deschis obloanele, a aprins soba și s-a așezat pe banca de la fereastră. Privea înainte și-și amintea: pe banca asta stăteau cândva copiii ei, la masa asta mâncau, pe lutul ăsta alergau desculți. În minte îi răsunau vocile lor vesele, de altădată. Atunci era mamă cea mai de preț, cea mai necesară.
Soarele, ca-n tinerețe, răsărea în geam. Primăvara era caldă, cu miros de muguri, de parcă nu se schimbase niciodată. Bunica zâmbea, liniștită.
Iar dimineața nu s-a mai trezit. A rămas acolo unde și-a dorit mereu: în casa ei, pe pământul ei.
Pe masă au rămas niște fotografii vechi. Deasupra, una mai nouă, cu colțurile mototolite aceea în care râd cei dragi.
Cât timp suntem în viață, avem timp. Să spunem mulțumesc. Să cerem iertare. Să le spunem celor de lângă noi că-i iubim.
Căci atunci când omul pleacă, nu se mai întoarce. Și, uneori, în suflet rămâne o durere greu de dus.
Așa că trăiți cu încredere. Fiți sinceri. Faceți bine, cu inimă bună. Iubiți și prețuiți pe cei ce vă sunt aproape.
Nu amânați cuvintele frumoase fiindcă ziua de mâine s-ar putea să nu mai vină.
