Pe bătrânica Maria o conduce acum întreaga familie la gară. Niciunul nu se obosește măcar să ascundă faptul că i-a ajuns până peste cap prezența ei în apartament. Vorbesc deschis, fără rușine. Se văd ușurați că, în sfârșit, a venit primăvara și că bunica va pleca la țară, departe, și nu se va mai întoarce prea curând.
Nepoții o privesc cu indiferență, nora îi aruncă priviri tăioase, neascunse. Fiul ei, Mihai, este mai mereu plecat prin delegații, iar când se întoarce acasă poartă aceeași răceală pe chip ca toți ceilalți. Pentru ei, bătrâna este doar o povară. Ea simte toate acestea din plin, dar suferă în tăcere, numărând zilele până la primăvară singura ei speranță, singura alinare.
În anul acesta, căldura a sosit mai devreme. Maria stă deseori pe o bancă lângă bloc, își încălzește mâinile la soare și privește spre cerul albastru. Mică, slăbuță, în paltonul cel vechi și cizmele roase, pare o vrăbiuță obosită și udă.
De la cei apropiați nu găsește niciun strop de afecțiune, dar vecinii din scara blocului îi vorbesc cu respect. O salută, o întreabă de sănătate, îi dau ajutor să urce până la etajul cinci. Băiețeii din bloc îi duc uneori sacoșa de la Piața Centrală dacă o întâlnesc pe drum.
Chiar și la vârsta ei, Maria nu stă degeaba. Gătește, spală, face curățenie se ocupă de toate în casă. Dar de fiecare dată când nora, Ancuța, vine de la serviciu, aruncă aceleași cuvinte reci:
Dacă tot stai toată ziua acasă, fă totul singură!
Nepoții aproape că nu-i vorbesc deloc. Iar când vin cu prieteni acasă, bunica se retrage încetișor în camera ei, după ce o dată a auzit cuvinte care au durut:
Bunico, ne faci de rușine!
Maria nu le răspunde, nu se ceartă, nu se supără la vedere. Pur și simplu tace. Iar când totul amuțește noaptea, plânge încet, în singurătate și durere.
Când vine ziua plecării, pleacă spre gară cu un taxi. Are doar o geantă veche și un mic pachet legat cu sfori. Se sprijină greu în baston, merge apăsat pe peron, apoi se așază pe o bancă să odihnească. Când sosește trenul de Ungheni, se ridică liniștită și urcă în vagon.
Se așază lângă geam, privirile ei senine și blânde caută liniștea zărilor. Când trenul se pune în mișcare, scoate din geantă o fotografie veche, ușor mototolită. Acolo îi are pe toți: fiul, nora și nepoții. Zâmbesc larg, iar zâmbetul lor bunica nu-l mai vede, de mult, decât pe această poză. O sărută cu grijă și o pune iar la loc.
Ajunsă în gara micului sat, coboară, pașii ei mărunți afundându-se încet în praful drumului. Cineva din sat, cu o Dacie veche, o aduce aproape de poartă. Scârțâie vechiul gard, iar Maria pășește pe cărarea cunoscută spre casă. Totul aici îi este drag. Aici s-a născut, aici i-au crescut copiii, aici și-a îngropat soțul iubit. Toată viața ei a trecut între aceste dealuri și bucurii, și dureri.
În casă, Maria deschide ferestrele, aprinde focul în sobă și se așază pe banca din fața ferestrei. Privește afară și își amintește. Pe banca asta stăteau altădată copiii ei. La masa asta mâncau împreună. Pe podeaua de lut alergau desculți. Vocile lor vesele, de demult, revin în amintire. Atunci era mamă așa cum niciodată nu s-a simțit mai prețuită.
Soarele, ca odinioară, mângâie cu căldură fereastra. Primăvara e acolo, caldă, vie, aproape de suflet. Bunica zâmbește liniștit.
A doua zi nu se mai ridică din somn. Rămâne acolo unde a iubit să fie mereu în casa ei, pe pământul ei.
Pe masă, rămân răspândite fotografii vechi peste care stă una mai nouă, puțin îndoită. Cea în care zâmbesc cei mai dragi oameni ai ei.
Cât timp suntem în viață, încă mai avem timp. Timp să spunem mulțumesc, să ne cerem iertare, să le spune celor dragi că îi iubim.
Fiindcă atunci când cineva pleacă, nu se mai întoarce. Și în inimă rămâne un dor și un regret greu de dus.
Trăiți cu credință. Fiți sinceri. Faceți bine din inimă. Iubiți-i și prețuiți-i pe cei de lângă voi.
Nu lăsați vorbele calde pentru mâine poate că mâine nu va mai veni.
