Ţine-te, copilă! Acum eşti în altă familie, şi trebuie să ţineţi cont de obiceiurile lor. Nu ai venit doar de vizită, te-ai căsătorit.
Ce fel de obiceiuri, mamă? Toţi sunt ciupiţi de coarne! Mai ales soacra! E evident că mă urăşte!
Ştiţi vreodată că soacrele pot fi şi bune?
Mă duc la plimbare, mă duc la plimbare! strigă Sânziana Popescu, aflată în mijlocul bucătăriei, faţa-i roşie de furie, ochii-i arzând de mânie. Dacă bărbatul rătăceşte, vinovat e şi nevasta. Ce să-ţi mai explic?
Soacra era în delir. O striga pe nevastăroasa Anca, ca un vânjitor nebun. Totul a pornit de când Anca a bănuit infidelitatea fiului ei, Bănică, cu altă femeie.
Anca, tânără, cu ochi mari şi naïf, se sprijinea de perete, încercând să liniştească femeia iritată.
Sânziano, nu e corect. El are familie, copii începu să se apere Anca, dar soacra o întrerupse cu o mişcare a braţului, ca şi cum ar alunga o muscă enervantă.
Asta-i familia? Sau copilul tău, care nu ne lasă pe noi cu bunicul să trecem prin uşă? spuse Sânziana, zâmbind dispreţ. Educaţia ta, prin deşărtăciune!
Ce educaţie, Sânziano? Vasile a împlinit abia un an. E încă foarte mic, răspunse tremurând Anca.
Mic? ridică sprâncenele femeia. La fraţii lui Egor încă mai sunt mai mici. Şi nu ştie să ţină pasul cu el arătă spre camera copiilor.
De fapt, el este nepotul vostru, clarifică Anca, vocea-i tremurând. Copiii simt oamenii răi. Poate de aceea nu vine la voi.
Noi suntem răi? Hai să te certeţi! ridică vocea Sânziana. Şi cu ce te întreţii, frumoaso? De unde-ţi vin alimentele? A cui bani cheltui? Nesimţită!
Anca nu mai dorea să se certe cu soacra ei furioasă. De nenumărate ori îi spusese lui Bănică că vrea să trăiască departe de părinţii lui, dar Bănică, fiul bătut de mămică, nu vedea nevoie de nicăieri.
Îi plăcea să locuiască cu părinţii. Se simţea acolo ca în îmbrăţişul lui Hristos. Mergea la muncă fără grabă, iar toate treburi casnice le rezolvau bătrânii spălatul, curăţatul, gătitul. Nu era viaţă, era o poveste!
În schimb, soacra Elena, cu vorbe ascuţe, căuta să-l supere pe Bănică pe toate planurile. La început, Anca încerca să se împacă cu ea, ajutând la treburi, ascultându-i plângăcelile despre vecini şi viaţă. În curând a înţeles că totul e zadarnic.
Oricât de bună şi servicoasă ar fi încercat să fie, Anca nu putea să-şi ascundă ură faţă de Sânziana.
L-am adus pe băiat în casă, de parcă nu am găsit fete bune povestea Sânziana la vecina ei, în timp ce Anca strângea jucăriile aruncate de Bănică pe lângă colţul casei, ascultând totul.
Hai la alt sat cu el! Era să fie ceva! Bătrânul nostru e mai harnic, mai deştept.
Nu spune aşa! interveni vecina, bătrâna bârfea Manuela, ce ştia toate bârfele satului.
Ştiu că nu ştii nimic. Tu, Sânziano, ai spus că nu poţi face nimic cu mâinile tale.
Nici nu-ţi imaginezi! Nu poţi să-i încrezi nimic. Sau ar pierde, sau ar rupe. Şi copilul lui nu e ca al nostru.
La Egor, nepotul e altă poveste. Un băiat liniştit, deștept. Iar la noi tot timpul se plânge, se revoltă. Genele nu-s la fel.
Când situaţia devenea prea insuportabilă, Anca suna la mama ei din satul vecin, se plângea şi plângea, iar mama îi răspundea:
Ţine-te, copilă! Eşti acum în altă familie, şi trebuie să respecţi obiceiurile lor. Te-ai căsătorit, nu ai venit pe picioare de oaspeţi.
Ce obiceiuri, mamă? Toţi sunt ciupiţi de coarne! Soacra mă urăşte!
Şi ai auzit vreodată de soacre bune? Toţi am trecut prin aşa, şi şi tu vei trece. Nu arăta că-ţi e greu. Ţine-te.
Înţelegând că nu va reuşi să-i facă pe plac mamei ei nehotărâte, Anca îi ameninţă că-l va suna pe tatăl ei.
Ai avea grijă de tatăl tău! se sperie mama. Ştii că are un termen condiţionat. Un pas greşit şi-l vor da la închisoare!
Anca ştia toate astea. Tatăl, Nicolae, iubea cu patimă singura lui fiică. El fusese condamnat la termen condiţionat pentru o bătaie ce a avut loc când cineva a jignit-o pe Anca în magazinul din sat.
Şi ştia că nu va tăcea dacă află cum este tratată fiica lui în altă casă. Era un om cu sânge fierbinte.
Nu-i spun tatălui, spuse Anca. Dar dacă vor continua aşa, nu ştiu ce voi face.
Totul se va rezolva, copilă, repeta mama, încercând să o liniştească. În câteva săptămâni nu-ţi vei aminti de asta.
Anca ar fi dorit să nu-şi amintească, dar relaţia cu soacra nu se îmbunătăţea. Sânziana părea să se înfurie tot mai mult, ca şi cum Anca ar fi vinovată de toate necazurile ei. Şi chiar şi soţul ei, Ilie, bătrânul sărăcăcios, nu a mai putut suporta.
De ce eşti aşa de urâtă cu fata? spuse Ilie, într-o dimineaţă când furia atinsese apogeul. O să plece de la noi! Şi bine ar fi!
Eu o voi duce! izbucni Sânziana, îndreptând toată ura spre Ilie. Voi duce toate leiurile pe care leam strâns în aceşti ani! Şi îi voi lua copilul, să nu crească în așa familie nenorocită!
Anca ştia că soacra nu spunea decât prostii, dar îi era totuşi frică. Mai mult, încă îl iubea pe Bănică.
Vorbele despre Bănică care, în secret, se plimba cu fosta lui Oksana erau doar bârfă de sat, adunate şi răspândite de femei ca Sânziana.
Nimeni nu ştie cât ar fi durat dacă nu ar fi limbajul lung al soacrei. Întro zi, după ce a sărbătorit o victorie asupra nevestei, Sânziana, cu vopsea pe mâini, îşi povestea faptele la prietena ei, baba Manuela.
Apoi, ca de obicei, adăuga ceva nou, înfrumuseţaa şi apoi îl spunea altor vecini, şi chiar soţului ei aşa povestea despre nevastăria nepricepută şi soacra severă a ajuns la urechile tatălui Anei.
Nicolae, bărbatul sever, înalt de aproape doi metri, cu umeri largi, gândea repede. Îşi luă o secure, cu care tocmai tăia lemne, nuşi da din sacou de lucru, urcă pe vechiul său motociclu Ural şi, fără să spună ceva soţiei, plecă spre satul vecin săşi salveze fiica din captivitatea umilitoare.
În acelaşi timp, în casa Sânzianei izbucni un scandal adevărat. Tânăra mamă lăsă pe micuţul Vasile o clipă pe un nou canapea galbenăportocalie, să meargă să ia scutece proaspete. Când se întoarse, găsi o pată maro sub copil. În ochii soacrei, pata se lărgi ca o gaură neagră, gata să înghită totă locuinţa.
Femeia aparut ca o furtună şi începu să strige la nevastă:
Ai stricat canapeaua! Preferata mea! Ştii cât a costat? Țiam rupe mâinile şi să le coase iar, ca să nu te simţi vinovat!
Voi repara tot, voi curăţa, încerca să liniştească Sânziana Anca, cu mâini tremurânde ţinând o cârpă.
Ce să cureţi? E nou! De unde ştii? Tu nu ai cumpărat nimic cu banii tăi!
Şi voi nu aţi cumpărat? se pierduse Anca, şi în acel moment îndrăznea să-i spună soacrei că tot viaţa ia stat pe spatele soțului.
Priviţio! Numai aveţi voie să vorbiţi cu soacra! faţa Sânzianei sînvălui roşie.
Ia curăţă pata, apoi mergi afară cu copilul! Veţi locui la mine şi veţi hărţui, până când nu veţi şti cee respectul!
Anca, plângând, se străduia să şterge pata. Pata maro pe tapiseria galbenă refuza să se ridice, parcă provocândui neputinţa. Micuţul Vasile, simţind agitaţia mamei, striga din toţi firele, iar plânsul lui amplifica tensiunea din casă.
Sânziana stătea deasupra capului Anei, aruncând blesteme bine alese. Nu observă că în prag apărea un străin. Era tatăl Anei, Nicolae, zăcând acolo ca un monument, cu mâna strânsă pe mânerul securei.
Întro clipă, Sânziana simţi prezenţa lui, se întoarse, ochii îi căzură pe unealta grea. Ştia că Nicolae era un om aprins, ştia şi despre termenul său condiţionat. Frica îi pătrunse pielea.
Înţelegând că au auzit destul, că situaţia prinde gravitate, Sânziana încercă să-şi apere poziţia, deşi vocea-i tremura.
O, salut, Nicolae! Iatămi pe Ana să o cresc
Am auzit cum o creşti, spuse Nicolae cu ton grav, intrând în cameră dezgolit, doar cu pantofii pe picioare.
Ridică securea deasupra capului, făcând-o pe Sânziana să se închidă și să se aşeze. Dar în loc să o lovească, o aplecă uşor pe umăr şi îi întinse mâna fiicei.
Hai, Ana, nu ai de ce să rămâi aici, spuse el, conducând-o spre uşă.
Stai, socrule! stârnă Sânziana, revenind din şoc. Ce voi spune fiului meu?
Să vină el singur la mine, cu soţia lui. Eu voi discuta cu el, ca bărbat cu bărbat. Nicolae aruncă spre ea un privire rece, care spunea totul fără cuvinte.
Nicolae duse Ana şi pe micuţul Vasile în afara casei. Bănică, temânduse de şocul cu tatăl, ezita să vină săşi recupereze soţia şi copilul, dar, în cele din urmă, hotărî săşi asume.
Nicolae discuta îndelung cu ginerele său, nu striga, nu amenința; însă vocea lui liniştită şi securea sprijinită pe masă făreau cuvintele grele. Bănică promisese că vor locui departe de părinţi, că mama lui nuşi va mai băga nasul în viaţa lor şi că îl va apăra pe Ana şi copilul, fără săl rănească.
Când Nicolae strânse cu putere mâna lui Bănică, ginerele simţi că glumele cu acest bărbat erau periculoase şi că promisiunile trebuiau respectate.
De atunci, Sânziana evită nevastăl şi nepotul. Nu mai vorbeşte cu ei şi nici nu îi salută pe stradă.
Bănică şi Ana trăiesc separat, în armonie şi înţelegere. Poate că au ascultat de sfaturile socrului, poate că dragostea lea călăuzit paşii.
Astăzi, când îmi amintesc de acele zile, îmi dau seama că un cuvânt hotărât şi un bărbat cu securea în mână pot schimba soarta unei familii. Dar, mai presus de toate, am învăţat că răbdarea şi dragostea, chiar şi în cele mai grele cotloane ale satului, rămân pilonii ce ţin în picioare casele noastre.
