Timp de opt ani, soțul meu nu mi-a dat voie să merg la casa părinților lui, într-un mic sat de la țară. M-a ținut la distanță ca pe o floare ascunsă după perdea. Până într-o zi, când mi-a căzut răbdarea în pantofi și am hotărât să merg pe furiș. Și-acolo, la ușa aia scorojită
mi-aș fi dorit, jur, să n-o fi deschis niciodată.
De când ne-am luat, soțul meu, Doru, îmi interzisese să-i vizitez mama, pe tanti Mioara, care locuia în satul Țigănași de parcă acolo ar fi fost sediul secret al CIA-ului. Mereu-mi înșira aceeași poveste: mamă, casa-i în plină renovare, n-ai ce căuta printre var și tencuială!. La început, l-am crezut ba chiar eram mândră că e așa fiu model, doar-și dădea toată leafa pe acoperișul mamei.
Dar, ce să vezi Anii treceau, renovarea era ca autostrada Moldovei mereu începea de luni, nu vedeam finalul. Mai cumpăram eu câte-o cutie de bomboane să-i dau soacrei, dar ducea Doru singur pachetul când ajungea el pe acolo. Uneori o mai sunam eu pe tanti Mioara. Până-ntr-o zi când nu mi-a mai răspuns, brusc. Orice întrebare despre Țigănași îl făcea pe Doru să se strâmbe la față de parcă gustase lămâie. Imediat schimba subiectul. Sau pleca să caute ceva în beci.
Totul s-a dus pe apa sâmbetei, când la ușă a venit un domn în costum, cu diplomatul sub braț un avocat. Ne-a anunțat, cu glas de parastas, că tanti Mioara plecase la cele veșnice de mai bine de-o lună. Doru numai lacrimi și sughiț, eu cu inima ca un bolovan de gheață. Atât am priceput: iar mă mințise. Dar de data asta prea era ditamai minciuna.
Peste câteva zile, Doru s-a făcut că are super-urgență la serviciu pleacă o săptămână. Cum l-am văzut cotind colțul străzii cu mașina, am pus rapid mâna pe cheile de la casa din Țigănași, găsite de muște într-un sertar, și-am pornit la drum. Drum lung, ca-n bancurile cu olteni, iar inima-mi bătea taman în urechi.
Ajung la casa de la țară mort de liniște. Copacii din curte foșneau ca la filmele de groază cu buget mic. Înaintez tiptil, urc două trepte, pun cheia, deschid Prea ușor, parcă mă aștepta. Nici n-apuc să fac doi pași și tot pielea mi s-a făcut piele de găină.
Casele de la țară ar trebui să miroasă a mucegai și prune. Ei, aici mirosea a curat. Becurile aprinse, că nu era nici urmă de soare. Cineva stătea acolo, normal. Masa din bucătărie, fix cum aș fi lăsat-o eu, cu o cană de ceai din care încă iesea abur.
Bună ziua? zic, micșorându-mă, că poate o sperii pe nevasta morții.
Se aud pași din spate, cu încetinitorul. Și, ce să vezi? Apare tanti Mioara. Da, da, mama-soacră. Moartă de peste-o lună, vie și nevătămată, doar că mai căruntă.
Mă privea de parcă eu eram papagal în tramvai.
Tu? Ce cauți aici?
Eu nu știam daca să plâng, să chiui, sau să sar pe geam. Balmajesc ceva de genul:
Dar dvs adică ați murit.
Rămâne nemișcată, se așază greu pe scaun, de parcă i s-au golit bateriile.
Doru a spus asta? Așa-i?
Dau din cap. Tăcere de mormânt, la propriu. Și-apoi:
Deci ai venit până la urmă Mă întrebam când o să apari.
Eu tremuram ca varga.
Nu pricep! De ce Doru mi-a spus că ați murit? De ce, opt ani, nu m-a lăsat să calc pe-aici?
Tanti Mioara oftează din răsputeri.
Pentru că Doru nu vroia să afli adevărul.
Simt stomacul cum înghite un bolovan.
Care adevăr?
Se uită la mine ca o învățătoare care-și alege cu grijă notele.
Doru nu vine aici doar ca să-și vadă mama
Un fior îmi trece pe șira spinării.
Atunci de ce vine?
Tanti Mioara se ridică și-mi face semn. Îmi arată o ușă din capătul casei. Intrăm într-o cămăruță. Două paturi, jucării, pereții plini cu desene. Pe un pat, un băiețel se joacă cu o mașinuță. Lângă geam, o fetiță mai mare colorează de zor.
Mi se taie respirația.
Cine sunt copiii? șoptesc.
Fetița se-ntoarce, cu ochii lui Doru.
Bunico, cine-i doamna?
Simt universul prăbușindu-se.
Sunt copiii lui Doru.
Ce-a urmat, nici în cele mai proaste telenovele nu vedeți.
Fix atunci, se aude ușa de la intrare buf! Un sunet sec, de final de partidă.
Tanti Mioara închide ochii.
Nu
Copiii cască ochii, și se aude:
Mama?
Doru. Îmi fuge sângele din obraji direct pe parchet. Pași rapizi, nervoși Apare în ușă, se oprește ca soarecele la pisică.
Mă privește, o privește pe maică-sa, pe copii și pricepe. S-a rupt filmul. Fetița îi zâmbește ștrengărește.
Tata.
Cuvântul ăsta m-a măturat definitiv. Doru ridică micul băiat, cu-atâta naturalețe, ca la repetiție. Asta m-a lovit mai rău ca orice trădare, că era evident face asta des, cu drag, cu rutină.
Tanti Mioara tace grea, cu privirea stinsă.
Spune-i, Doru. Acum a venit vremea.
Doru respiră de parcă a urcat Moldoveanu în fugă. Le cere copiilor să meargă în bucătărie. Cum sunetul lor se stinge, tăcerea apasă.
Eu îl privesc ca pe un străin. Poate chiar fusese, tot timpul.
Copiii sunt ai mei răspunde într-un final.
Am dedus.
Mama lor a murit acum opt ani.
Clipesc des și parcă mă strâng ghearele la piept.
Cum așa?
O chema Elena. O cunoscusem înainte de tine. Aveam deja fetița când ai apărut tu. Apoi s-a născut Matei. Dar Elena s-a îmbolnăvit. A murit la puțin după ce s-a născut Matei. Eram făcut praf, nu știam cum să cresc doi copii.
O privesc nemișcată.
Și? Ai decis să mă minți opt ani?
Am vrut să-ți spun
N-ai vrut, Doru! Ai ales, zi de zi, să-i ascunzi, să mă păcălești, să prefaci că totu-i var și paiantă la sat.
Nu cauți apărare când n-ai.
Plângeam și eu, adevărul ăla urla prin pereți.
De ce?
Întrebare mică, răspuns greu de dus.
Mă privește direct, pentru prima dată cu groază-n ochi.
Am crezut că mă părăsești dacă afli că am doi copii
În casă e mai frig ca-n ianuarie. Tanti Mioara oftează amar.
Eu râd dar e râsul ăla de la capătul puterilor.
Așa că ai construit o poveste întreagă, în loc să mă lași să aleg?
Mi-a fost frică.
Frică?! Ți-ai îngropat propria mamă!
Avocatul era prieten din copilărie. Aveam nevoie să opresc pentru totdeauna vizitele tale la Țigănași.
Mă ia cu amețeală. Îi privesc pe copii, nevinovați, nici nu știu în ce poveste au fost băgați.
Tanti Mioara sparge tăcerea abia se mai aude, cât suflă o muscă.
A vrut să-i recunoască demult, știi?
Doru ridică privirea, dar tanti Mioara îl oprește.
Gata, spune totul!
Îmi arată încet spre salon, la o poză pe polița veche, lângă fereastră. Nu văzusem acea fotografie. Mă apropii, cu picioarele moi.
În poză: Doru, copiii, tanti Mioara și o femeie zâmbitoare lângă ei.
Mi se taie respirația complet. Cunoșteam fata din poză prea bine.
Era Claudia.
Cea mai bună prietenă a mea. Nașa de la nunta noastră.
Aici, spun drept, orice telenovelă pălește. Moldoveanul, săracul, nu moare de inimă, dar de rușine cine să-l mai scoale după așa ceva?
