Să-ți spun ce mi s-a întâmplat Acum vreo cinci ani am divorțat liniștit, și m-am obișnuit cu viața de burlac. Era comod, nu mă deranja nimic și nimeni. Dar tot mai des am început să simt că nu-i prea ok să vii acasă mereu singur, să nu aibă cine să-ți spună o vorbă sau cu cine să bei o ceșcuță de cafea dimineața.
Am 56 de ani, sănătatea-i bună, încă am energie. M-am înscris pe un site de matrimoniale, cu gândul să cunosc o femeie cu care să-mi împart zilele, măcar restul care mi-au rămas. Și culmea, chiar de la început am dat peste cineva interesant.
Profilul era pe scurt: Viorica, 56 de ani, văduvă, caut un bărbat serios pentru o relație pe termen lung.
Fotografia arăta o femeie liniștită, ochi calzi, fără aere. Am început să vorbim, firesc. I-am zis de la bun început: nu-s copil, nu caut scrisori interminabile, vreau o femeie cu care să trăiesc real, nu doar discuții pe net. A fost total de acord, și-am stabilit să ne vedem în weekend la terasa din centrul Chișinăului.
Prima întâlnire a decurs neașteptat de bine. Am mers pe jos prin oraș, vreme bună, ea povestea cu drag despre nepoți, muncă, eu ascultam, dădeam din cap, nu o întrerupeam. Mi-a plăcut că nu era cicălitoare. Am invitat-o la o cafenea, am plătit eu, firește așa e la mine, dacă eu invit, tot eu acopăr nota.
A urmat perioada clasică de floricele și ciocolățele. Eu, fire generoasă, cumpăram mereu ceva mic, dar drăguț. Timpul îl petreceam împreună: vinerea mergeam la filarmonică, sâmbăta mai ieșeam la masă, ba la un muzeu, ba în parc. Nu sunt zgârcit, dar dacă mă pun să calculez câți lei s-au dus în două luni, parcă mă ia cu leșin.
Știam deja scriptul pe de rost: teatru apoi prânz la restaurant, uneori galerie de artă, altădată o evadare scurtă la Vadul lui Vodă cu masa copiosă la foișor. Îmi făceam datoria de bărbat galant, credeam că, ușor-ușor, ne apropiem tot mai mult. Viorica era toată un zâmbet, mă lua de braț prin parc:
Valeriu, ce frumos mă simt cu tine, ești așa politicos
Cum să nu mă simt măgulit?
Dar privind înapoi, era clar că ceva nu mergea.
În primul rând, nu m-a invitat niciodată la ea, nici măcar pentru o cafea sau un ceai. Era mereu cu explicații: E dezordine la mine, E nepoata aici azi, Sunt obosită, hai mai bine la cofetărie. Am zis, ok, poate femeia e rușinoasă, deh, nu-i ușor să deschizi ușa unui bărbat după ani de singurătate. N-am insistat, am așteptat momentul potrivit.
Mai era și partea cu vârsta. Când vorbeam de plimbări, excursii, restaurante era vioaie, pusă pe șotii. Să mergem la vreo pensiune la Orheiul Vechi, la bazin, nu-i era frică de nimic. Însă când încercam să aduc discuția pe un făgaș mai intim, se transforma brusc într-o tanti perceptor de la sfatul bătrânilor.
Odată, la cinema, eram ultimii pe rând. M-am aplecat și i-am pus o mână pe genunchi, nimic exagerat. Imediat mi-a dat mâna la o parte, foarte oficială:
Valeriu, lumea privește!
Vio, sala e goală, întuneric, să fim serioși
Măi, nu-i frumos, nu e locul, suntem oameni în toată firea, nu liceeni!
Am dat vina pe o strictețe de educație. Poate chiar era mai rușinoasă, trebuia să-i respect limita. Dar, pe interior, simțeam deja că ceva nu corespunde. N-avem 16 ani, încă n-am ieșit la pensie, viața trece și nu vreau să mă joc de-a tinerii ofensați un an de zile.
Altă chestie, îi plăcea să povestească la detaliu despre fiecare durere de șale. Evident, la vârsta asta, cine nu are o boală e suspect. Dar la ea era deja cu pasiune: Am luat pastila X, dar Ionuț, doctorul, zice de Y, și tot așa la fiecare masă.
Eu o ascultam cu răbdare, îi mai recomandam câte-un medic. Dar când i-am zis că eu, ca să mă simt bine, merg de două ori pe săptămână la bazin, a făcut ochii mari și mi-a retezat-o:
Da pentru ce te obosești așa? Distrugi inima de pomană! Noi trebuie să stăm la carte pe canapea, să bem ceai, nu să ne intoxicăm cu clor.
Dar mie deloc nu-mi surâdea ideea cu molcoma pe divan.
Ieri am ajuns la răbdarea finală. Am zis: ajunge, ori e ceva, ori nu are rost. Două luni de mesaje, flori, restaurante era destul ca să ne dăm seama dacă ne potrivim ori ba.
Am mers la un local georgian, la Chișinău. Am cerut niște hinkali, am desfăcut o sticlă de Negru de Purcari. Viorica era în toane vesele, glumea, râdea, povestea istorioare din bancă. Mi-am zis că e momentul perfect să trecem la discuții serioase.
După masă, ne-am urcat în mașina mea. Ploua mărunt afară, înăuntru era cald, muzica de fundal, totul liniștit. I-am luat mâna, și am zis sincer:
Vio, nu vrei să mergem la mine? Bem un ceai, punem niște folk, discutăm.
S-a încordat toată, zâmbetul i-a dispărut.
Valeriu, ce vrei să spui cu asta?
Nimic subtil, vorbesc direct. Îmi placi, ești liberă, sunt liber, de două luni ne vedem. E normal să vreau să fim mai aproape.
Atunci a început o tiradă despre vârstă, rușine, demnitate și spiritualitate, de am rămas mască:
Tu realizezi ce spui? Astea-s lucruri de tineri, de făcut copii. Ce să căutăm noi cu așa ceva? Îți imaginezi ce urât am arăta dezbrăcați? Eu cu burta, tu cu colăceii, vai și-amar! Există altceva important: sufletul, prietenia, ajutorul la treburi, nu prostii dintr-aștea.
Eram uluit. Cică sunt animal că vreau o femeie, după opt săptămâni de întâlniri.
Stai, Vio. Ce burtă? Uite că mă antrenez, tu arăți foarte bine pentru anii tăi. Asta-i viață, nu priveghi, nu trebuie să ne înmormântăm sufletul la 56. Cine-a zis că după 50 ne transformăm în umbre?
Așa trebuie! a bătut ea tare din gură. Femeile serioase de vârsta mea se uită de nepoți și plantează roșii la țară. Dacă aude fiică-mea că mi-am găsit bărbat pentru boacăne d-astea, să mor de rușine!
Și atunci mi-a ajuns cuțitul la os și i-am zis tot:
Deci tu nici nu căutai bărbat! Două luni ai mâncat pe banii mei, te-am plimbat, ai primit flori, ai mers prin oraș da să fii și femeie, nu doar prietenă cu portofel, nu vrei.
S-a înroșit ca racul, dar nu de rușine, ci de nervi.
Ce insinuezi, că-s obligată să cad în brațe pentru niște mese plătite?
Nu răstălmăci! Am fost corect, orice relație evoluează. Tu vrei doar un amic cu mașină și buzunar larg.
A ieșit val-vârtej, a trântit ușa, nici n-a privit înapoi. M-am uitat cum dispare spre scară și parcă mi-au crescut spini pe suflet.
Îmi plac discuțiile despre cărți, istorie, suflet. Dar sunt om, am și eu dreptul să vreau afecțiune, sărut, o îmbrățișare sinceră. Nu mă dau la o parte de la apropiere numai că doamna are complex cu vârsta și colăceii.
I-am șters numărul, mi-am dezactivat contul de pe matrimonial. Am nevoie de pauză, să trec peste dezamăgirea asta.
Și sincer, de-acum o să întreb direct încă de la prima întâlnire despre cum văd apropierea. Dacă încep lecția cu bătrânețe, doar nepoți și murături, le zic frumos să împărțim nota pe jumătate și la revedere.
Tu cum vezi lucrurile? E chiar așa grav, să oferi apropiere la 56 de ani? Sau lumea s-a panicat de tot și viața după 50 înseamnă doar așteptare și borș? De ce se mai loghează astfel de femei pe site-uri, dacă pentru ele e trecut timpul și tot ce vor e prietenie cu catering inclus?
