Jurnal personal, 16 martie
Sunt cinci ani de când am divorțat, încât viața de burlac mi se părea liniștitoare. Dar de-o vreme, am ajuns să simt tot mai apăsat golul casei, când mă întorc seara singur. Împlinesc curând 56 de ani, sănătatea e bună, am forță, nu mă plâng. Așa că am decis să-mi fac profil pe un site de întâlniri, în speranța c-o să găsesc o femeie cu care să împart și bune, și rele. Surprinzător, chiar din primele zile, am dat peste cineva care mi-a captat atenția.
Profilul era simplu:
Viorica, 56 de ani, văduvă, caut bărbat serios pentru relație de lungă durată.
Imaginea o femeie plăcută, fără fasoane, cu ochi blânzi. Am început imediat să vorbim. I-am spus din start că nu-s interesat de povești virtuale, ci de o relație adevărată: să fim împreună, să călătorim, să avem viață comună. A acceptat pe loc, am stabilit să ne vedem în centrul orașului Chișinău în weekend.
La prima întâlnire ne-am plimbat mult prin parc, era vreme frumoasă, de primăvară. Vorbea cu pasiune despre serviciu și nepoții ei, eu ascultam cu interes, dând din cap aprobator. M-a bucurat calmul și faptul că nu vorbea fără oprire. După aceea, am invitat-o la o cafenea. Am plătit, bineînțeles așa mi se pare firesc: dacă inviti o doamnă, e normal să fii bărbat în toată regula.
Au urmat două luni de perioadă a florilor și bomboanelor. Bomboanele, florile, restaurantele toate au fost din partea mea, dar timpul plăcut îl trăiam amândoi. Fiecare vineri și sâmbătă aveam program cultural: ba la teatru, ba la concert, la expoziții, serate, sau plimbări în afara orașului, cu prânz la un restaurant rustic. Dacă socotesc cheltuielile din aceste două luni, mă cam ia amețeala, chiar dacă nu mă consider zgârcit.
Am încercat să fiu tot timpul gentleman, crezând că ne apropiem cu pași mici dar siguri. Ea era tot timpul zâmbitoare, mă lua de braț pe stradă, spunea:
Vlad, mă simt tare bine cu tine, ești un domn adevărat.
Recunosc, mă flatam pe mine însumi. Însă semnele de întrebare au început să apară.
Nu m-a invitat niciodată la ea acasă. Nici la o cafea, nici măcar în treacăt. Ba zicea că nu e ordine, ba că e nepoțică în vizită, ba obosită după serviciu. Am pus pe seama sfielii poate și-a pierdut obișnuința ca bărbatul să-i calce pragul casei. N-am insistat, am sperat că timpul va deschide ușile potrivite.
Când venea vorba de activități, Viorica era brusc tânără: se bucura când propuneam excursii, plimbări lungi, ieșit la restaurant sau la festivaluri culinare. Dar, dacă încercam să fim mai apropiați, dintr-odată se transforma într-o babă morocănoasă. Îmi amintesc cum la un film, pe ultimul rând, mi-am permis să-i pun ușor mâna pe genunchi. A înlăturat-o imediat, ferm dar politicos:
Vlad, vede lumea.
Viorica, e întuneric în sală, nu e nimeni în preajmă…
Nu contează, nu e potrivit la vârsta noastră. Nu suntem liceeni.
Am lăsat de la mine, considerând că poate are reguli stricte, și e de respectat. Dar deja mă încerca o stare inconfortabilă. Totuși, nu avem 16 ani, iar timpul nu e nelimitat ca să jucăm la nesfârșit rușine.
Îi plăcea mult să detalieze suferințele: ba spatele, ba tensiunea, ba pastilele de colesterol. O ascultam atent, îi ofeream umărul, măcar cu un sfat, îi propuneam să mergem la doctori buni. Când i-am povestit că merg la piscină de două ori pe săptămână, imediat s-a strâmbat:
Ce-ți trebuie tot efortul ăsta, Vlad? O să-ți strici inima! La vârsta noastră trebuie să stăm pe canapea cu o carte, nu să înotăm în clor!
Eu nu mă simțeam în stare să vegetez pe divan. Îmi doresc să trăiesc plin.
Ieri am decis: ajunge cu ocolitul. Două luni mi se par destule să realizez dacă suntem compatibili. Am cinat la un restaurant georgian, ne-am delectat cu hinkali și vin sec din Moldova. Am râs mult, atmosfera era destinsă, iar eu simțeam că e momentul pentru sinceritate.
După masă, am invitat-o în mașina mea. Afară ploua domol, muzica se scurgea discret din difuzoare, era cald și liniște. I-am luat cu grijă mâna și, de data asta, nu a dat-o la o parte.
Viorica, ce-ai spune să mergem la mine? Bem un ceai, ascultăm niște muzică…
A înțepenit dintr-o dată, i-a dispărut zâmbetul, fața i s-a făcut dură.
Vlad, la ce te referi, concret?
Nu-i niciun ocol: îmi placi. Sunt liber, ești liberă. Ne vedem de peste două luni. E normal să ne dorim apropiere.
Și acolo a început tirada. Mi-a ținut o lecție lungă despre rușine, spiritualitate și ridicol la vârsta noastră, de-am rămas fără replică:
Îți dai seama ce spui? a rostit tăios. Asta e pentru tineri, pentru urmași. Noi la ce bun? E rușinos să ne imaginăm fără haine; eu am burta, tu ai colăcei… La vârsta noastră contează sprijinul de zi cu zi, prietenia…. Iar tu numai la prostii te gândești!
Am stat buimac câteva secunde. Deci eu, după opt săptămâni de întâlniri, sunt animalul care se gândește la o femeie?…
Viorica, stai! Care burtă? Eu merg constant la sală! Iar tu arăți foarte bine pentru anii tăi. Cine a stabilit că la 56 de ani viața trebuie să se oprească doar la grădinărit și companie de bătrâni?
Așa e la noi! mi-a tăiat-o scurt. Femeile la vârsta mea cresc nepoți, bea ceai și pun roșii la murat! Mi-ar fi rușine cu copiii dacă aș ține bărbat numai pentru prostii.
Atunci am spus tot ce am avut pe suflet:
Deci tu nu vrei un bărbat adevărat lângă tine! Ți-a convenit să mănânci cu mine, să te plimbi cu mașina, să primești flori și ieșiri la teatru nicio problemă. Dar, de intimitate nici nu vrei să auzi…
S-a făcut roșie, mai degrabă de nervi decât de rușine.
Ce, vrei să spună lumea că-s datoare după două cine?
Nu e vorba de datorie, ci de firescul unei relații. Orice apropiere presupune evoluție. Tu ai vrut doar o prietenă comodă cu buzunar și volan, nu un bărbat.
A sărit din mașină, trântind ușa. Nu m-am dus după ea. Privind-o cum se grăbește spre bloc, am simțit dezamăgire, dar nu durere.
Îmi place să discut despre istorie, literatură, să beau un vin bun, să ascult nopți lungi povești, dar rămân bărbat și nu vreau să mă ascund de dorințe firești, doar pentru că cineva se teme de ce va spune satul ori de colăceii de pe burtă.
I-am șters numărul, mi-am închis contul pe site-ul de întâlniri. Îmi dau timp să-mi limpezesc gândurile după această experiență aproape caraghioasă.
M-am hotărât: la următoarea ocazie, la prima întâlnire pun întrebarea direct despre vedere asupra intimității. Dacă urmează povestea cu și la bătrânețe, și doar cu nepoții, plătim fiecare nota și gata.
Dar voi ce ziceți? Oare la 56 de ani e chiar atât de nefiresc să-i ceri unei doamne să fie și parteneră, nu doar colegă de sprijin la bătrânețe? Și de ce să te înscrii pe site-uri de întâlniri, dacă pentru tine viața s-a închis deja?
