Timp de două luni am dus o doamnă de 56 de ani prin restaurante scumpe. Dar abia după ce am invitat-o la mine acasă, s-a dat arama pe față.
Acum cinci ani am divorțat într-un mod liniștit și, fără grabă, m-am obișnuit cu rutina de burlac. Dar în ultima vreme, sentimentul ăla de a mă întoarce singur în apartamentul gol a început să apese greu pe suflet.
Am 56 de ani, încă mă țin pe picioare, sănătatea nu mă lasă. Mi-am făcut cont pe un site de matrimoniale, cu speranța să găsesc o femeie cu care să-mi împart viața. Și adevărul e că am avut noroc: chiar de la primele discuții, am cunoscut o persoană interesantă.
Profilul ei era foarte simplu:
Doina, 56 de ani, văduvă, caut un bărbat serios pentru o relație sinceră.
În poză apărea o femeie plăcută, fără ifose, cu ochi blânzi. Ne-am potrivit la vorbă repede. Din start i-am spus clar nu vreau relații virtuale interminabile; eu caut să fiu alături de cineva în viața reală, la bine și la greu, în vacanțe și în toate cele. A fost de acord, și am stabilit să ne întâlnim în centrul Iașului, în weekendul ce urma.
Prima întâlnire a decurs minunat. Am plimbat-o mult, era o zi superbă de toamnă. Ea povestea cu drag despre nepoți și serviciu, eu o ascultam răbdător, dând din cap la fiecare detaliu. Mi-a plăcut că nu încerca să compenseze ceva prin vorbe goale. Apoi am invitat-o la o cafenea; am achitat eu, firește așa am fost crescut: bărbatul invită, bărbatul plătește.
A început ceea ce românii spun perioada fluturilor şi ciocolatei. Cosulețele cu bomboane le cumpăram eu, dar timpul era petrecut împreună. Vineri și sâmbătă organizam fiecare seară: ba la teatru, ba la un restaurant select, ba la o expoziție de fotografie, ba în afara orașului, la o masă copioasă, undeva la o pensiune din Bucovina.
Nu mă zgârceam; dacă pun pe hârtie cât am cheltuit în două luni, simt că nu mai e chiar de glumă.
Încercam mereu să fiu gentleman. Credeam că ne apropiem. Ea mă privea cald, mă lua de braț pe stradă și-mi spunea:
Radu, cu tine îmi place să ies, ești atât de galant.
Recunosc, orgoliul meu era gâdilat.
Semne de întrebare la cinema
Acum, privind înapoi, văd că era clar din gesturile ei.
În primul rând, niciodată nu m-a poftit la ea. Nici la un ceai, măcar. Mereu găsea scuze: Aș avea nevoie să fac curat, Astăzi doarme nepoata la mine, Sunt prea obosită după muncă, mai bine în oraș. Inițial m-am gândit că o fi mai rușinoasă, femeile singure nu prea se deschid ușor. Și nu am insistat, doar am lăsat timpul să-și spună cuvântul.
În al doilea rând, când venea vorba de distracție excursii, restaurante, ba și aquapark era mereu tânără și pusă pe fapte mari. Însă, la orice tentativă de apropiere, se transforma în bunicuța cea moralistă.
O dată, la cinema, am îndrăznit doar să pun palma peste genunchiul ei. Nimic provocator. Instant a tras-o la ea, hotărât, dar civilizat:
Radu, lumea se uită.
Doina, e întuneric, nu ne vede nimeni pe ultimul rând…
Nu contează, nu mi se pare potrivit. Nu suntem adolescenți la liceu.
Am pus totul pe seama educației. Poate chiar era o femeie modestă, educată, cu principii solide. Dar un sentiment de disconfort începea să se instaleze. Totuși, la 56 de ani, timpul nu se scurge lent ca la 16, nu te poți juca la nesfârșit de-a sfioasa ofensată.
Avea o plăcere bizară să-mi povestească despre boli. Oricine are un junghi sau o problemă de tensiune la vârsta asta, dar ea povestea la detaliu despre fiecare durere. În timp ce-i ofeream sprijin, îi propuneam medicul meu de la Policlinica Centrală. Dar dacă aduceam vorba că eu merg la bazin să mă mențin în formă, răspunsul venea tăios:
Ce-ți trebuie atâta efort? O să-ți strici inima degeaba. La vârsta noastră, cel mai bine pui cartea pe piept, nu schimbi apa cu clor pe bazin.
Dar eu nu voiam să șed toată ziua pe divan, printre perne.
Momentul adevărului și discursul despre rușine
Aseară am decis să las orice subtilitate şi să merg la esenţă. Două luni de întâlniri sunt suficiente să-ți dai seama dacă are rost.
Am mers la un restaurant georgian, am savurat khinkali, am desfăcut o sticlă de vin moldovenesc. Râdea, povestea anecdote, era binedispusă. Credeam că putem avea o discuţie sinceră, ca doi oameni maturi.
După masă, i-am propus să urcăm în maşină. Afară ploua mărunt, înăuntru mergea o piesă de Ada Milea pe fundal, liniştit. I-am luat mâna, de data asta nu s-a tras înapoi.
Doina, nu vii la mine? Bem un ceai, ascultăm muzică…
S-a încordat toată, i-a dispărut zâmbetul.
Radu, la ce faci aluzie, concret?
Vorbesc deschis: îmi placi. Eu nu am pe nimeni, nici tu. Ne vedem de mai bine de două luni. Mi se pare natural să ne apropiem, să fim cu adevărat împreună.
Dintr-odată, un monolog lung, despre vârstă, rușine, și valoarea sufletească, m-a lovit pe neașteptate:
Tu realizezi ce spui? răstit, cu ochii fixați pe mine. Astea sunt pentru tineri, pentru cine vrea copii. Nouă la ce ne trebuie? Cum să ne privim dezbrăcați eu cu colăceii mei, tu cu burta… E ridicol! Contează să fim prieteni, să ne susținem, nu să ne trăim bătrânețea ca niște adolescenți.
Am rămas cu ochii mari. Adică, pentru că am dorit o relație firească după două luni de ieșiri, am devenit dintr-odată un dobitoc fără control pe instincte.
Doina, stai, care burtă? Eu merg la sală, tu arăți foarte bine. Cine hotărăște că la 56 de ani trebuie doar să dădăcești nepoții și să sădești roșii?
Așa e la noi! Femeile serioase, la vârsta asta, cresc nepoți, nu umblă cu bărbați la cincizeci și. Mi-ar fi jenă față de copii, dacă m-ar vedea cu un bărbat pentru așa ceva.
Simțeam cum fierbe sângele. Am răbufnit:
Deci, tu nici nu ai vrut cu adevărat un bărbat? Doar te-ai plimbat cu mine, ai mâncat pe banii mei, ai mers cu mașina mea, ai primit flori. Dar când e să fim aproape, găsești repede scuze…
S-a înroșit la față, dar de supărare, nu de rușine:
Ce, crezi că sunt datoare să-ți sar în brațe pentru niște cine?
Să nu exagerezi am zis, cu un calm ce-l simțeam doar pe din afară. Sunt atent, nu de ieri, de azi. Orice curte presupune o apropiere la un moment dat. Tu ai fost doar după companie și comoditate.
A deschis ușa mașinii, a trântit, și a dispărut mândră în bloc. Nu am alergat după ea, totul era clar. O priveam cum tăia bărbătește ploaia spre scara blocului, și mă durea orgoliul.
Îmi plac discuțiile inteligente, istoria și literatura. Dar sunt un bărbat viu, cu dorințe firești și nu am de gând să mă ascund de ele doar pentru că cineva și-a pus în cap mitul vârstei cronologice și își trăiește viața sub dictatura rușinii.
Am șters numărul Doinei și contul de pe site. Vreau timp să-mi revin după mascarada asta.
Acum sunt hotărât: la prima întâlnire întreb direct despre apropiere. Dacă începe iarăși să vorbească doar despre nepoți și bătrânețe, împărțim nota și drum bun.
Dar voi ce părere aveți? E o rușine la 56 de ani să visezi la intimitate cu o femeie decentă? Și de ce se înscriu pe site-urile de matrimoniale unele doamne, dacă la ele viața deja s-a terminat?
