Timp de 35 de ani am lucrat ca președinte al Comisiei de Expertiză Medicală la un mare centru județean din Moldova și am retras cu hotărâre pensia de invaliditate celor care, după părerea mea, încă puteau munci. Eram mândru că protejez banii statului. Dar când soția mea a suferit un accident vascular cerebral, iar colegii mei i-au refuzat cu zâmbetul pe buze ajutorul și pampersii, spunând: Dar încă își mișcă o mână!, am înțeles că toată viața am fost câinele de pază al unui sistem care urăște bătrânețea și neputința.
La noi, ca să obții invaliditate, trebuie să te lupți cu dinții și să dovedești că ești aproape mort. Iar eu eram zidul de care acești oameni se izbeau.
Mă numesc Vasile Ilie. Am șaizeci și opt de ani. Până anul trecut am fost președinte la Comisia de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă în Chișinău. Prin mâinile mele au trecut mii de oameni: fără picioare, nevăzători, bolnavi de cancer sau diabet.
Aveam reputația de om sever, de neclintit. Știam toate portițele, toate încercările de simulare. Îi recunoșteam imediat pe cei care veneau doar pentru reducerea la întreținere sau un plus la pensie.
Sarcina mea, deși niciodată scrisă, era clară: să economisesc bugetul fondului. Mai puțini invalizi, mai mari prime pentru conducerea comisiei.
Retrăgeam gradul de invaliditate oamenilor rămași fără degete la mână. Le spuneam direct:
Aveți cealaltă mână sănătoasă. Puteți lucra portar, răspunde la telefon. Statul nu e dator să vă hrănească. Trecem la grupa a treia, apt de muncă. Următorul!
Refuzam mamelor copiilor cu paralizie cerebrală aparate performante din import, prescriind doar scaune rulante ieftine, autohtone, în care copiii urlau de durere. Argumentam:
Acestea sunt normele. Scaunele făcute la noi nu-s mai rele. Trebuie să răbdați.
Dormeam liniștit, convins că sunt omul statului, scutul împotriva leneșilor. Aveam salariu foarte bun, respectul șefilor, mașină de serviciu și o casă primitoare.
Până când necazul nu mi-a spart propria ușă.
Accidentul.
Soția mea, Maria, avea şaizeci şi nouă de ani. O femeie vioaie și veselă, ingineră la uzină toată viața. Vroiam să ieșim la pensie, să ne luăm o casă la țară și să ne bucurăm de nepoți.
Totul s-a spulberat într-o clipă, într-o dimineață însorită de iulie la vilă. Un accident vascular masiv.
Când am ajuns disperat la Urgență, medicul nu m-a privit în ochi.
Domnule Vasile, sunteți tot medic… Știți cum e… Partea dreaptă paralizată complet. Nu poate înghiți. Nu vorbește. Va trăi, dar va fi imobilizată la pat.
După o lună am adus-o acasă. Femeia mea puternică a devenit, peste noapte, un copil neajutorat în corpul unei femei mature. Zăcea în pat, privind tavanul cu un singur ochi, cu saliva scurgându-i-se din colțul gurii.
A început iadul pe care îl știe oricine a ajutat un bolnav la pat. O întorceam la fiecare două ore ca să nu facă escare. Schimbam pampersii. O hrăneam cu supă pasată, cu seringa. După două luni slăbisem zece kilograme, mi-am distrus spatele și nici nu îmi mai aminteam cum e să dormi mai mult de trei ore pe noapte.
Banii nu ajungeau. Pensia Mariei se ducea pe îngrijitoare cât timp eram la muncă și pe medicamente. Aveam nevoie de gradul întâi de invaliditate și de Programul Individual de Reabilitare, ca să primim de la stat pampersi, un pat medical și o saltea antiescare.
Mi-am adunat actele și am mers la comisie. La comisia în care am lucrat 35 de ani. Am pășit în biroul vecin, dar pe partea cealaltă a mesei.
Comisia era condusă de fosta mea adjunctă, Doina. Pe care chiar eu o învățasem să fie intransigentă.
Am adus-o pe Maria pe un scaun cu rotile vechi, luat cu împrumut.
Doina s-a uitat la noi peste ochelari. Nicio urmă de compasiune. Avea exact aceeași privire rece, ca de contabil, cu care priveam și eu atâția ani.
S-a apropiat de Maria și i-a cerut să ridice mâna stângă. A făcut-o, tremurând.
Ei, domnule Vasile, spuse Doina cu un ton vesel. Uitați, are progres! Mâna stângă se mișcă! Reflexele există.
Doina, face pe ea! Nu rostește niciun cuvânt! Ce progres? Avem nevoie de grupa I și de saltea deja are răni!
Doina a oftat și a zâmbit cu răceală. Așa cum zâmbeam și eu înainte.
Dumneavoastră știți prea bine regulile. Grupa I se acordă doar la incapacitate totală de autoservire. Maria poate totuși ridica lingura la gură cu mâna stângă. Deci se păstrează parțial autoservirea. Primiți grupa a II-a.
Dar pampersii? vocea mi-a tremurat. Avem nevoie de cel puțin cinci pe zi! Nu îi pot cumpăra din pensia noastră!
După normativ, la grupa IIă se acordă trei pe zi. Saltea antiescare nu vi se cuvine încă. Trebuia să o întoarceți mai des. Bugetul nu e din cauciuc, domnule Vasile. Chiar dumneavoastră m-ați învățat asta. Următorul!
Bumerangul.
Am împins scaunul în coridor.
Acolo, pe bănci înguste, aşteptau zeci de oameni: bătrâni cu bastoane, femei fără păr după chimioterapie, mame cu copii în scaune rulante. Stăteau cu ceasurile în acel hol întunecat şi sufocant, aşteptând să dovedească acelor funcționare cu halate albe că îi doare, că mai vor să trăiască.
I-am privit. Și, brusc, i-am recunoscut pe toți.
Mi-am amintit veteranul de război fără un picior căruia nu i-am dat proteză germană, deoarece sunteți bătrân, vă ajunge și cea de la noi pentru apartament. Omul a plecat plângând din biroul meu.
Mi-am amintit femeia cu cancer mamar în stadiu patru căreia i-am dat grupa a doua, spunându-i: Puteți coase acasă, cancerul se tratează acum. A murit după două luni.
Mi-am dat seama că nu am economisit banii statului, ci am furat demnitatea bătrânilor. Am fost rotița unei mașini crude care îi face pe bolnavi să se simtă vinovați pentru soarta lor.
Și acum, sistemul mă zdrobea pe mine, cu tot cu suflet.
M-am așezat pe vine în fața scaunului Mariei. Femeia mea, altădată puternică, acum stătea cu saliva pe barbă. Nu putea vorbi. Dar ochiul acela viu mă privea. Din el s-a rostogolit o lacrimă amară, singuratică. Înțelegea. Știa că a fost aruncată la coș. Că viața și taxele plătite în patruzeci de ani nu fac nici cât un pampers în plus.
Iartă-mă, Mărioara, am izbucnit, cu fața în genunchii ei, acolo, pe coridorul acela terifiant. Iertați-mă toți. Doamne, iartă-mă.
Pocăința.
A doua zi am scris demisia. Am renunțat la pensia de bugetar și am plecat cu scandal.
Am vândut maşina familiei ca să-i cumpăr Mariei un pat medical și saltea germană. Pampersii îi iau tot eu.
Dar am făcut și altceva.
Acum ajut gratis bătrâni și persoane cu dizabilități ca avocat voluntar.
Merg zilnic cu oameni bolnavi la aceste comisii blestemate. Cunosc toate regulamentele, tertipurile, ordinele Ministerului pe care le ascund față de oameni.
Când câte o doamnă de fier refuză un pampers bunicului imobilizat după accident vascular, scot legea pe masă și ameninț cu procuratura. Mă bat cu sistemul lui cu propriul său limbaj birocratic. Obțin pentru oameni scaune, medicamente, trimiteri.
Maria mea nu s-a mai ridicat din pat. Medicii spun că nu mai are mult.
Dar de fiecare dată când reușesc să-i iau unui alt bătrân paralizat grupa întâi, vin acasă, mă așez lângă patul ei, îi iau mâna caldă și moale și-i spun:
Azi am mai salvat unul, Mărioară.
Și mi se pare că zâmbește.
Trăim într-o lume crudă, unde bătrânețea și boala sunt rușini. Dar toți, mai devreme sau mai târziu, vom auzi acest clopot. Niciun post, nicio relație nu te salvează de boală.
Și dacă azi îi refuzi celui slab compasiunea, să nu te miri când, mâine, sistemul te lasă la rândul lui să suferi.
Voi v-ați confruntat cu birocrația nemiloasă din sistemul nostru de pensii și sănătate? De ce credeți că oamenii cu o picătură de putere uită de omenie sau îi face sistemul să devină inumani?
